Aproape de granița cu Albania, pe un țărm înveștmântat în perdele de pini verzi și umbroși, nimerești în Vrachos. „Stânca”, adică, în limbajul valah. Prin 1980, aici nu era mai nimic, vreo trei coșmelii și atât. Și un drum de pământ, bineînțeles. Tații fetelor din zonă dădeau ca zestre de măritiș fetelor lor parcelele de grohotiș sterp și-și frecau mâinile satisfăcuți - își păcăliseră ginerii. Deh, „Calul troian”[1] acolo s-a născut, nu altundeva ! Numai că timpul a răsturnat calculele meschine ale băștinașilor, prețul metrului pătrat de bolovăniș sărind la niveluri imposibil de anticipat deunăzi. Așa a apărut pe harta turistică a „Coastei de lumini” o așezare pitorească și primitoare, care-și conservă cu grijă specificul național. Un loc în care te vindeci de bolile modernismului deșănțat și-n care te regăsești altcumva - mai bun, mai romantic, mai închegat în rostul tău adevărat.
*
Seară de seară trăiesc fiecare asfințit de parcă ar fi primul. Sau ultimul... Soarele coboară lin, colorând cerul în fel de fel de culori aprinse, până ce e înghițit de mare. Văzduhul sângerează deodată și apa mi se pare că e roșie. Valurile se întețesc și brusc îmi amintesc că pe meleagurile acestea Cronos își devora fiii...
*
Stau și privesc necuprinsul lichid al azuriei căldări ionice, arar tălăzuindu-se. În zare, o iolă plutește lin înspre nicăieri. O aripă căutându-și perechea... Chiar, „oamenii spun că au căutat o viață întreagă «femeia ideală» și n-au găsit-o. Absurd. O puteau găsi în oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care îi zidea în fața dragostei, să anuleze acel abstract dor de «femeia ideală», creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică și amuzantă; căci e foarte confortabil să «cauți» veșnic, mai greu e să găsești și să nutrești ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.”[2] Ce copilărie să cauți femeia ideală... Ca și bărbatul ideal. Nu există nicio făptură omenească ideală ! Există doar femeia ta ori bărbatul tău, nimic altceva ! Însă cine e norocos să o (îl) întâlnească la momentul potrivit?
*
Lângă mine, un bărbat povârnit în etate, abia își târăște picioarele pe nisipul dogorind... Ce scenă deprimantă ! Într-adevăr, „a fi bătrân înseamnă a nu mai avea roluri pătimașe de jucat, a cădea în acest insipid repaus în care nu mai aștepți decât moartea.”[3] N-aș adăuga nimic la definiția bătrânului în accepțiunea célineiană.
*
În jur, tineri și tinere gălăgioși, fremătători și tatuați în exces. Dincolo de frescele epidermice este golul. Unul desenat ostentativ, însă. Mă uit la ei cu o grimasă de dezgust incontrolabil și mă gândesc că „poate tinerețea nu-i altceva decât ardoarea de-a îmbătrâni.”[4]
*
Trupuri zvelte și bronzate de nimfete blonde și brunete defilează prin fața ochilor mei, într-un spectacol incandescent. „Ce tentative de viol în serie! Ce abisuri ! Ce pericole !”[5] îmi șoptesc în sine și mă las pradă închipuirilor carnale... „O stea prinsă într-o plasă de țânțari, parfumul algelor, acel trup iluminat de dragoste... Ah, cum aș fi iubit-o !”[6] Ehe, „ea era frumoasă ca umbra unui gând/Între ape, numai ea era pământ.”[7] Mă scutur de erosul imaginar și cercetez dezinteresat tabloul ce mi se oferă cu generozitate. La doi pași, „o adolescentă care n-a izbutit să înflorească în femeie”[8] se cremuiește de zor, alături, alta, cu coapse puternice și rotunde, ca o chemare în Paradis, își mângâie lasciv pielea catifelată... Mai departe, patru afrodite cu forme provocatoare se hârjonesc indiferente, având grijă din când în când să-și aranjeze sutienele neîncăpătoare... Nu mai am nicio îndoială, „corpul e un destin”[9]... Îmi scarpin „barba surie”, crescută de câteva zile, și mă pierd în „șuvoiul violaceu al apusului”[10], savurând cu nesaț clipa de plenitudine trupească.
*
Umblu haihui prin Parga. Intru într-o dugheană cu obiecte de artizanat local. La tejghea, proprietarul discută gesticulând larg cu un bărbat oacheș, spilcuit și ferm. Cei doi se tocmesc la prețuri, ultimul negociind la sânge un discount considerabil. Ciulesc urechile și aflu că tipul este armean. Zâmbesc cu tâlc, fără ca ei să priceapă motivul amuzamentului meu spontan. Cândva, am citit undeva că „un grec are în buzunar doi evrei, iar un armean, doi greci”. La final, negustorul cedează, spre bucuria cumpărătorului, care își pipăie într-un fel aparte... buzunarele.
*
Soarele frige în Parga, curg flăcări din cer. În gura restaurantelor, localnicii trecuți nesfârtecați de prima tinerețe, toți bărbați, stau, fumează și își răsucesc continuu mătăniile. Parcă ar fi acolo dintotdeauna, nici nu-mi pot imagina tărâmul ăsta pârjolit de vipie fără statuile lor încă vii. Mi-e mai clar ca oricând că „avem multe în comun, grecii și românii. Iubim viața, traiul bun, să stăm de vorbă, să ne împrietenim. Munca? Așa și-așa, și unora, și altora.”[11] Și unii și alții, „neam de sarmale.”[12] Și da, să ne consolăm totuși că „totul este, parcă, mai natural în România !”[13] Remarca, extrem de fină, aparține unui apusean, și elvețian pe deasupra, Sepp Blatter (boss-ul de mai adineauri al fotbalului planetar), care știe ce înseamnă artificialul omenesc. Inevitabil, apare și comparația cu Vestul harnic și chivernisit: „Între România și Germania, de exemplu, este diferența dintre Balcani și Occident. Acolo e așa: «Muncă, muncă, muncă», alt stil de viață. Unora le place asta. Dar parcă aici, în Balcani, ne pasă mai mult de cel de lângă noi. Așa cred eu. Acolo, alt stil de viață, poate că oamenii s-au înstrăinat, își văd doar de avutul lor și nu știu câți prieteni adevărați au. Acolo, e doar pentru bani, regele suprem al lumii actuale, pentru performanțe. Dar banii nu aduc mereu fericirea. Corect, o întrețin.”[14] Desigur, numai că în ochii Occidentului apărem ca ăi mai puturoși europeni și mai demni de dispreț, unii de mâna a doua. Că nu degeaba ne-a îngropat ireversibil în ocară grea prusacul de fier Otto von Bismarck: „Balcanii nu merită nici măcar osemintele unui singur grenadier pomeranian.” Altminteri, niciun neamț nu-i într-atât de batjocorit ca oropsitul locuitor al Pomeraniei... Așa că ne mulțumim cu lauda elenului, cum că nutrim frică de Dumnezeu și mergem la biserică. Adicătelea, frica ar fi stăpână absolută, tiranul recunoscut necrâcnit de români, nicidecum curajul, de pildă. Mda, astfel ne-a plămădit istoria, ce era să facem nimiciți de repetatele valuri bezmetice de migratori ? Ce mai tura-vura, fiecare loc are sufletul celui care îl sălășluiește ! Noroc că se mai găsește cineva să ne și panseze rănile, un iberic, căruia i s-a năzărit că „felul în care românii și spaniolii privesc viața e comun. Avem sângele fierbinte, suntem foarte latini în anumite privințe, iar România nu mi se pare o țară din Est.”[15] În definitiv, și noi, românii, am avut niște mauri, năvăliți cu Semiluna, dar de la „Stanbul”, iar Mihai Viteazul are aureola Cidului, de ce să ne prefacem întruna că ne-a toropit modestia?
*
Ce tare vorbesc grecii ! De la țânci și până la ăi mai în vârstă. Își mișcă nervos brațele și ai impresia că se ceartă necontenit. Seamănă întru câtva cu italienii, dar și cu frații lor de la Dunăre. Dau senzația că își interpretează fiecare rolul atribuit de Regizorul nevăzut și neauzit. Îi cercetez cu de-amănuntul și mă întreb cât mai păstrează ei din spiritul de sinteză al strămoșilor lor, în stare să creeze niște mituri universale și mereu actuale. Fiindcă, uneori, am sentimentul că omenirea întreagă e descălecătoare din legendele Olimpului... Este uimitoare puterea vechilor eleni de a rezuma o întreagă filosofie de viață în câteva povestioare prin care putem desluși mersul și suspinele omenirii dintotdeauna. Indiscutabil, nu există un alt popor cu o astfel de forță și bănuiesc că de aici și mândria, naționalismul chiar, purtate la vedere de urmașii gânditorilor antici trăitori ai Eladei.
*
Se sărută pătimaș, îmbrățișați de-o veșnicie, mi se pare. Sunt săriți de prima tinerețe și nu se sinchisesc de iscodirile indiscrete ale celorlalți. Plaja e doar a lor. O răbufnire de dragoste unică în zilele petrecute în Elada, singurii care și-au dat frâu liber iubirii. Ochii le scapără, degetele le alunecă pe trupul râvnit lacom în mângâieri senzuale, ce mai, își trăiesc cu maximă voluptate momentul de extaz. Imprejurul lor, figuri resemnate, turiști și atât, preocupați să-și burdușească pântecele, să târguiască niscaiva suveniruri și să se tolănească o săptămână, două pe fâșia eliberatoare de griji domestice și profesionale, nicidecum să-și consume poveștile de amor. Brusc, îmi dau seama că Freud nu s-a înșelat remarcând că „omenirea a renunțat la fericire pentru siguranță.”
*
Războiul din Ucraina e deja un subiect periferic și defel pomenit, ne-am obișnuit într-atât cu el încât s-a banalizat. Știrile de pe front sunt înadins falsificate, în funcție de interesele beligeranților. La urma urmei, cum să ceri părților angajate într-un conflict militar să spună adevărul, de vreme ce pe timp de pace minciuna dictează regulile jocului social ?
*
Părăsesc Epirul cu un soi de tristețe, în puține locuri străine m-am simțit într-atât de liber, de relaxat. Lepădarea aia de tine însuți, starea de desprindere în care ajungi numai în vacanțele de grație. Amfitrioana, o olteancă distinsă, școlită la Timișoara și răpită pe veci de-un Apollo venit să studieze la aceeași facultate, ne petrece până la portiera mașinii, după obiceiul ținuturilor natale. Ghicesc în tremurul imperceptibil al mâinii emoția reîntâlnirii cu țara părăsită demult și niciodată uitată.
[1] Gheorghi Gospodinov scrie în Fizica tristeții despre Dedal, care „a meşteşugit o vacă de lemn, a acoperit-o cu piele adevărată și în burta ei a băgat-o pe Pasiphae, soția lui Minos, cea înnebunită de patimă pentru taur. A pus vaca pe roți şi a dus-o pe câmpul unde păștea de obicei taurul. Mai departe e limpede. «Taurul a venit și s-a unit cu ea, de parcă era o vacă adevărată. Astfel, Pasiphae l-a născut pe Asterius, numit şi Minotaur», cum povesteşte Apolodor.
Dar mitul tace în privința unei alte consecinţe ascunse. Nu cumva din vaca de lemn cretană s-a născut Calul troian? Tot aşa de gol pe dinăuntru, tot pe roţi, dar mult mai mare, în pântecul căruia au încăput 30 de soldați înarmaţi până-n dinţi - nu pentru a seduce, ci pentru a cuceri. O vacă ce naşte un cal, o femeie care naște un prunc jumătate om, jumătate taur - iată, Dedal introduce calul troian în istoria speciilor. lar după câteva mii de ani va veni pe lume un nou urmaş, fără corp de lemn, fără corp deloc; «Calul troian» sau Trojan, un primejdios virus informatic. Se preface că seamănă cu un program eficient, stă cuminte o zi-două, apoi se dezlănțuie, deschide uși, sparge sisteme de securitate, vâră un ochi străin în Troia ta virtuală. Şi toate acestea - născute de meșteșugul contra naturii al lui Dedal.” Ah, iarăși virușii! Vom mai scăpa oare vreodată de nesuferitele ființe microscopice aducătoare de pandemii reale ori inventate?
[2] Mircea Eliade, Despre destinul înțelegerii
[3] Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Andreï Makine, Dincolo de frontiere
[7] Nichita Stănescu, Evocare
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Giannis Koukos (grec, antrenorul echipei de baschet feminin U Cluj), în interviul acordat lui Eduard Apostol, publicat în Gazeta Sporturilor
[12] Ibidem
[13] În interviul acordat lui Mihai Toma (Gazeta Sporturilor)
[14] Giannis Koukos (grec, antrenorul echipei de baschet feminin U Cluj), în interviul acordat lui Eduard Apostol, publicat în Gazeta Sporturilor
[15] Carlos Viver ( ex-selecționerul naționalei feminine de handbal a Spaniei, în prezent antrenor la Rapid), interviul acordat jurnaliștilor Luminița Paul și Costi Prună și publicat în Gazeta Sporturilor
