Unde am greșit?

                                                                      MOTTO:

                                        „Dacă tinerețea ar ști, dacă bătrânețea ar putea...”

                                                                      Alice Voinescu, Jurnal

          Stăm de vorbă pe o terasă din centrul orașului, amplasată chiar pe „caldarâmul acoperit cu frunze uscate pe care vântul luminos le flutură domol.”[1] E început de toamnă, una uscată și toridă, vara nu se dă plecată cu niciun chip. Interlocutorul  meu are 20 de ani și peste câteva zile își va relua locul în amfiteatrul facultății. Nu se arată deloc nerăbdător și nu face vreun secret din lipsa entuziasmului, cursurile universitare i se par o pierdere de timp, mi-o zice pe șleau: „În vremea asta aș câștiga o groază de bani. Diploma pe care o voi obține nu-mi va folosi  la nimic. Știi câți taximetriști  și vânzători licențiați  am întâlnit? Peste tot te lovești de ei și povestea este trasă la indigo. Au sperat că vor obține  un post bine plătit și comod, dar n-au avut pila corespunzătoare. Știința de carte nu ajunge ca să te angajezi undeva, e nevoie de relații sus-puse. Suntem o generație care își dorește totul, însă nu la calendele grecești, ci acum ! O mașină  bengoasă, țoale de firmă, o gagică tunată și bani de distracție, vrem să ne trăim viața din plin! Dacă te-aș  invita la o seară de bal studențesc, ai înțepeni. Maneliștii sunt la  mare căutare, nu e petrecere fără ei! Și să-i vezi pe colegii mei cum  îi împodobesc pe hartiști  cu sute de euroi, dezmăț greu de imaginat. Bașca drogurile, că, deh, e nevoie de adrenalină. Și alcoolul, bineînțeles, merg de minune astea două. Cât despre sex, e la liber, deja ne-am plictisit  și de aia luăm halucinogene. Nu citim decât ceea ce ne interesează, ca să fim în trend, noroc cu smartphone-ul, că altfel ne-am rătăci și la propriu, și la figurat. Ești șmecher, ai parte, altminteri stai la coadă ! Și da, ne bate gândul să plecăm afară, România e nașpa rău, e o fundătură de lume. În străinătate e supercool, nu-s țărămbeți ca la noi, frate!” Puberul din fața mea se oprește și își potrivește freza fistichie, apoi își ridică mânecile cămășii, ca să își arate, mândru nevoie mare, tatuajele ostentative de pe brațe. Pe degetele mâinilor  și-a tras niște inele late și groase, de rocker. Desigur,  este îmbrăcat în haine negre. Ne luăm  la revedere și  îl privesc cum se îndepărtează, lacom să-și devoreze prezentul.     E clar, „se schimbă lumea, se preface  mentalitatea şi noi credem că-i mai prindem pe cei tineri cu ce ne interesează pe noi. Era un lucru prea «subțire». Le trebuie  lucruri mai «tari».  Ce e de făcut pentru o asemenea generaţie? De cunoscut, de crescut conform temperamentului și misiunii ei. Care e această misiune? De ce să cred că sunt datori să perpetueze felul nostru de viaţă, idealul nostru? Pe acesta avem noi să-l îndeplinim, dar a rămas neîndeplinit prin gândirea noastră. Ei îl au pe al lor. Mă străduiesc să-l deslușesc. Mă tem că mulțimea tineretului nostru nu are habar de ce e un ideal, se mulțumește cu țeluri practice, imediate. Consecința o vor simți la vremea lor. Au o mentalitate foarte redusă, dar nu numai ei, ci întreg mediul.”[2]  Și cum să te opui, cum să împiedici șuvoiul acesta de tinerețe nerăbdătoare și torențială? Mă simt neputincios  în mijlocul  lor și prefer să fac un pas în lateral, ca să-i cercetez cu luciditate.  Așa, de la părelnică distanță, parcă îl aud pe Octavian Paler: „E generală violenţa cu care reacţionează tineretul, debusolarea asta vizibilă în atitudinea lor. Tinerii nu au niciun fel de certitudine, în afară de faptul că  lucrurile sunt complicate. Mă uit însă la tinerii care merg pe stradă şi vorbesc continuu la telefonul mobil. Mai au timp să se uite cum se clatină o frunză? Mai au timp noaptea să se uite la stele? Omul a intrat într-o epocă  a tehnolatriei, nu mai stăpâneşte el tehnica, ci tehnica îl stăpâneşte pe om. Omul are iluzia că vorbeşte cu lumea întreagă la calculator, dar e de fapt singur.”[3]  Individul a devenit pe nesimțite o anexă, un accesoriu al tehnologiei și „nu lecturile noastre mai spun cine suntem, ci propriul computer”[4]... Iar prăbușirea școlii, a importanței ei în peisajul social actual are cauze multiple, Shimon Perez are o explicație greu de negat: „Uite, lumea arabă este formată din 400 de milioane de oameni. Poate 60, 70 de mii sunt teroriști. Însă mult mai multe milioane sunt studenți la universități. Problema este că atunci când termină universitatea - și apropo dintre studenți 60 la sută sunt femei și numai 40 la sută sunt bărbați – nu au unde să lucreze, pentru că nu există high-tech în țările lor. Ceea ce încercăm acum este să îi învățăm să facă ceea ce facem noi aici. Le dăm posibilitatea studenților să își creeze propriile companii. Cred că până și universitățile sunt o risipă de timp. Îmi dai 10 000 $ să particip la un curs ținut de un economist? Nicio șansă. Aceștia ne explică de ce suntem săraci. Pot fi sărac fără a avea nevoie de explicații. Ceea ce ne spun aceștia sunt vechi povești. În loc de aceasta, învață-i: Ce este inovația? Ce este știința? Dacă doar folosești ceva din trecut, nu este inovație. Trecutul nu are viitor.”[5]  Din nefericire,  noi suntem cei vechi și „știm că trecutul e neroditor ca o iapă stearpă.  Dar tocmai de aceea mi-e și mai drag.”[6] Poate că ei au dreptate și „dacă tot trebuie să iubeşti ceva, rişti mai puţin cu copiii decât cu oamenii mari, ai cel puţin scuza speranţei că vor fi mai puţin infecţi decât noi mai târziu. Cine ştie. (...)

Puţini mai păstrează după vârsta de douăzeci de ani ceva din această afecţiune spontană, asemănătoare cu cea a animalelor. Lumea nu e cum o crezuseră ei! Asta-i! Atunci se schimbă la faţă! Şi-ncă cum! Pentru că s-au înşelat! Devin porci cât ai zice peşte! Asta ne rămâne pe obraz după trecerea celor douăzeci de ani! O eroare! Obrazul nostru nu-i decât o eroare.”[7] Numai că obrazul fiecărei generații s-a dovedit a fi o eroare...

           Prietenul meu mult mai tânăr s-a amestecat  în mulțimea din stradă, nu-l mai zăresc. O iau la pas, ros de frământări, de neliniști, de incertitudini. Pe un zid din preajmă, cineva a scris cuvintele-ghilotină: „Atât de tineri, atât de triști...” Mă pomenesc, dintr-odată, copleșit de sentimentul vinovăției individuale și colective și mă  întreb  unde am greșit față de tinerii ăștia deloc triști... Ori este vina vremurilor[8] ?