Asocierea dintre imagine și titlu e cea cunoscută din multe alte ocazii în care ați accesat link-ul, cu o curiozitate morbidă să vedeți cine, când, cum. Este folosită des, și cu la fel de mare succes.
Mulți dintre cei care citesc aceste rânduri s-au lăsat înșelați de cele câteva cuvinte, puternice, inclusiv semnatarul acestor rânduri, ca să afle că subiectul articolului era unul derizoriu, "marea vedetă a muzicii", "marele actor", "vedeta", era cineva de care de multe ori habar n-avea decât familia...
Astăzi, 20 decembrie, ca în fiecare an este Ignatul. Ziua în care, conform tradiției populare, se sfârșesc zilele grăsunului, care, prin sacrificiul său, va umple masa de Crăciun și Anul Nou cu cârnați, tobă, slănină, și alte chestii extrem de comestibile pentru cei ce nu-s vegani.
Dacă tot ați ajuns aici, vă invităm să citiți articolul următor despre această adevărată zi a "cuțitelor lungi" printre porcii din bătăturile României!
___________________________________
Tradiția tăierii porcului. Ce simte un copil aflat la locul sacrificării
Cu cel puțin o săptămână înainte de Crăciun, peste tot, în curțile oamenilor, ard focuri cu vâlvătaie și se aud pretutindeni grohăituri înecate de porc înjunghiat.
Este tradiția lăsată din moși-strămoși a tăierii porcului. După ce au muncit un an întreg, sătenii, dar și orășenii, au răgazul unor zile de sărbătoare în care friptura, sarmalele, cârnații, caltaboșii, toba, sunt principalele preocupări migăloase din această perioadă, dar și „trufandalele” puse pe masa de Crăciun și Revelion. Însă această tăiere cu veselie a porcului, văzută prin ochii unui copil, poate căpăta o altă...coloratură.
Vâjâind în rafale, vântul ostenea noianul de fulgi, făcându-i să simtă atingerea pământului ca pe o blândă binecuvântare. Parcă se trăsese oblonul cerului și toți pomii înfloriți ai înalturilor se porniseră să viscolească, purificând cu albă inocență locul unde avea să se nască Fiul Domnului. Ca în fiecare an, așa cum moștenise din bătrâni, familia Sandu Gheorghe, din comuna Văleni, județul Olt, tăia porcul așa cum era datina.
Printre picioarele celor mari, o mogâldeață cu ochi vioi, Paul, trăgea cu urechea la discuțiile ce se purtau pe tema tăierii de a doua zi a porcului. Și anul trecut tăiaseră un grăsun, însă mamă-sa nu-l lăsaseră să iasă afară, zicându-i că e prea mic ca să stea la pârlirea acestuia. Acum mai crescuse, fiindcă plecase pe 10 ani. Era băiat mare, ziceau ai casei. Din bucătărie mama se mai auzea robotind, după ce toată ziua spălase și rânduise o mulțime de vase mai mari sau mai mici și după ce dăduse la ascuțit cuțitul de tocat carnea.
Tata nu muncise prea mult, vorbise doar un ceas cu trei vecini care, după ce terminaseră de băut două ibrice de țuică, plecaseră amenințându-l: „Păi, mâine dimineață, vecine!”. În pat fiind, închise ochii și zâmbi. Crăiasa Zăpezii îl sărută pe frunte, îi acoperi ochii și inima să nu-i intre cioburi din oglinda fermecată, îl urcă în sania trasă de reni și-l puse pe Moș Crivăț să mâie. Afară se răsuceau fulgii, urgisind troienele albe de dincolo de sat, sporind pe înfundate drumurile. Era „vai de cal și călăreț”, vorba lui Alecsandri.
Se trezi cu larmă și zarvă mare. „Ține-l de bot, că acu ne scapă!” Prin fereastră îi văzu pe vecini și pe tata cum se luptă cu Ghiță. Acesta căzuse la pământ și se smucea, încercând să se ridice. Numai că, o sârmă groasă îl trăgea de rât, iar o alta, legată de piciorul din spate, îl țintuia locului. Tata îl încălecase de-a binelea. Se îmbrăcă într-o clipă și ieși pe ușă. Nu mai viscolea, ningea rar, cu fulgi mari, ca-n povestea Albei-ca-Zăpada.
„Dă-mi cuțitul!”, zise tata, și un vecin îi întinse un cuțit cât o sabie de lung. Un altul trase de sârma ce ținea râtul porcului în sus, întinzându-i gâtul. Cu poftă, mâna tatei înfipse cuțitul. „Țineți-l bine, să nu ne scape!”, strigă unul, și cuțitul se mai înfipse încă o dată. Porcul grohăi din ce în ce mai greu, în timp ce cuțitul se răsucea vârtos în rana deschisă. Mama veni repede cu un lighean și un făraș cu tămâie aprinsă. Smalțul vasului fu dintr-o dată colorat cu sângele jertfei. Își puse mâinile la ochi. Din gura legată cu sârmă se împrăștiau aburi calzi. Poate-i ieșea sufletul...
De peste tot, din sat, se auzeau țipetele morții. „Dați foc la paie!”, zise tata, și „rugul” începu să ardă. Pus cu picioarele în sus, pielea și părul începură să sfârâie. Cu mișcări atente, de cunoscător, un vecin acoperea cu paie fiecare parte nearsă. Focul creștea în înălțime, topind zăpada de pe crengile uscate ale pomilor din jur. Pentru frăgezirea șoriciului, l-au pârlit apoi cu butelia.
Mirosea a carne arsă, umplând văzduhurile. După ce l-au pârlit, l-au urcat pe o masă, pregătindu-l pentru tranșare. Din Ghiță rămăsese numai un stârv carbonizat. Au început să-l răzuiască și să-l spele cu apă caldă. Apoi, cuțite ascuțite, bisturie improvizate, începură să-l secționeze.
„Ia apropie-te, cioflingarule!”, zise un vecin, și copilul se execută venind cu inima strânsă. Un deget muiat în sânge se opri pe frunte, pe barbă și pe cei doi obraji, sugerând semnul crucii și împodobindu-i fața cu insemne păgâne, cum citise în Winetou. „Pupă Crăciunul!”, mai zise unul, și băiatul se aplecă și pupă un semn tăiat pe ceafa porcului. Îi tăiară o bucată dintr-o ureche, o sărară și i-o dădură s-o morfolească. Din Ghiță nu mai era acum decât o masă de carne ciopârțită.
Pe plită sfârâia un ceaun cu carne proaspătă. Alături se învârtea o mămăligă, iar din ibric ieșeau aburi calzi de țuică fiartă cu mult piper. „Poftiți la masă, oameni buni!” Și ca niște „oameni buni” ce erau, care tocmai înjunghiaseră și ciopârțiseră, bărbații, scoțându-și căciulile, intrară în casă. „Hai să luăm o țuică, c-a fost un an bun!”, îi îmbie tata, și toți ciocniră pentru prosperitate. În străchinile largi, carnea aburea lângă mămăliga tăiată cu ața. „Doamne-ajută!” Băură țuica, își mai puseră o dată și începură să înfulece.
Peste copaia cu carne lăsată afară ningea încet. „Săracu’ Ghiță!”, își zise copilul, și două lacrimi, ca două perle albe, i se iviră în colțul ochilor. Din ceruri fulgii cădeau alene, ca o blândă binecuvântare peste jertfa păgână. Se scuturau, cu cântec, toți merii Raiului. „Trei crai de la răsărit/Spre steaua călătorit...” Peste o săptămână venea Crăciunul!
