Visul de-o viață al întâiului nostru președinte postdecembrist s-a împlinit abia acum, după mai mult de trei decenii. Când, mi se pare mie, s-a cam și încheiat așa-zisa revoluție din decembrie 1989, consensul național pogorând în cele din urmă pe plaiurile mioritice. Dar crezul cu pricina, trâmbițat cu o tenacitate părelnic deplasată atunci, l-a găsit pe nonagerarul Ion Iliescu departe de scena politică, foarte departe... Motiv ca alții să culeagă roadele și să se proclame salvatorii patriei în derivă. Și sunt destui, oho, ce se mai înghesuie pe prispa televiziunilor, îndrugând verzi și uscate, ca în schițele inevitabilului Caragiale. Numai că li se văd firele ce-i leagă de păpușarii americani, ca la orice marionete. Sunt trași ba de picioare, ba de mâini, ba de urechi, ba de țeastă, astfel încât să-și joace la perfecție rolul de paiațe exemplare. Nici nu mai contează că unii sunt pesediști, iar alții, liberali. Ceilalți sunt figuranți în tragicomedia regizată din umbră. Toți interpretează la unison șlagărul la modă – „America first again !” Parcă-i și aud: „Mărșăluiam cu capul sus, cântând, mândri că am învățat popoarele Europei că nu există un alt mod de a câștiga războaiele decât acela de a arunca armele și drapelele proprii, eroic, în noroi, la picioarele primului venit.”[1] La fel ca în 1944, însă cu alt cotropitor și cu alți agenți de influență, cu alte lozinci, cu alte diversiuni și manipulări... Deh, destin de învinși, mereu și mereu... Gata să urle asemenea macaronarilor: „Cămăși negre din toată Italia! Războiul pe care l-am pierdut în mod glorios, în sfârșit a fost câștigat. Iubiții noștri adversari, dând ascultare dorinței poporului italian, în sfârșit au debarcat în Italia, pentru a ne ajuta să luptăm împotriva aliaților noștri odioși, nemții. Cămăși negre din toată Italia, trăiască America!”[2] Cămășile pot fi și roșii, nemții - ruși, italienii – români, doar America rămâne veșnic învingătoare. Pas cu pas, yankeii și-au instalat bazele militare la noi și au început curățenia, în numele luptei anticorupție, campanie deschisă spectaculos prin condamnarea lui Adrian Năstase. Rând pe rând, la fiecare ridicare de sprânceană a „Unchiului Sam”, proscrișii neaoși erau vârâți la carceră, în uralele norodului dresat ca la carte. Politicieni cu o anumită anvergură, oameni de afaceri alergici la jujăul pictat în culorile partenerului strategic și „oligarhii” de presă (scrisă și audio-vizuală) neascultători s-au trezit la temniță, astfel încât ăilalți să priceapă cum stă chestia. Libertatea de expresie s-a transformat pe nesimțite în delict de opinie și cenzura e mai dihai ca în „Epoca de Aur”. Peste România s-a așternut o liniște suspectă, pestilențială și rău prevestitoare, nu mai există voci care să rupă sulfuroasa unanimitate a mesajelor publice. Trăim din plin efectele Pax Americana, dar, în vreme ce ei își cumpără dușmanii, noi ne vindem până și neamul... Popor de delatori, ieri, azi și mâine, de-a pururea. Și-ndată „ce era atins de boală, oricine devenea turnătorul tatălui, al mamei, al fraților, al fiilor, al soțului, al amantei, al rudelor sau al prietenilor dragi, însă niciodată al său însuși. Una dintre caracteristicile cele mai surprinzătoare era aceea de a transforma conștiința umană într-un butoi înspăimântător și rău mirositor.”[3] Pe caracterul mizerabil al acestor suboameni s-a clădit orice imperiu al răului, Iadul pământean ! Odată instaurată armonia, am aflat că primitoarea vatră valahă găzduiește, cu ospitalitatea-i proverbială, „grupul tactic pentru Marea Neagră”. Vasăzică, d-aia a fost vânat liderul hulitei „Ciumei roșii”, Liviu Dragnea, ca punct final al sinistrului ciclu de mascarade judiciare și la capătul unei desfășurări de forțe ce n-a văzut Parisul, cu mulțimi nevertebrate aduse pe stradă, d-aia s-a pus batista pe țambal în coaliția de guvernământ, în pofida antecedentelor politice greu de digerat ale adversarilor de adineauri, d-aia Orban și Cîțu, critici vehemenți și neînduplecați ai criptocomuniștilor din Kiseleff, au dispărut deodată din peisaj, d-aia arestările în direct s-au oprit, d-aia televiziunile și-au schimbat brusc strategia și ne îndoapă cu subiecte pe gustul oligofrenilor, d-aia pe toate micile și marile ecrane apare sigla CNN, chiar dacă nu întotdeauna e așezată la vedere pe chenarele dezinformării oficiale... Ce mai, în colonia de la gurile Dunării nu trebuia să se audă nici musca, fiindcă se pegătea teatrul de război din regiune, însă nouă nu ne zisese nimeni că vom fi folosiți ca scutlâc. Măcar nu ne-am fi irosit în van rămășițele de iluzii importate din America, „acel luminos și îndepărtat orizont, acel tărâm de neatins, acel ținut fericit și interzis !”[4]...
Undeva, îndărătul zidurilor groase, Ion Iliescu privește în gol, împăcat cu el însuși. Își pierduse speranța că visul său se va contura vreodată. Se înșelase. Deschise la întâmplare o carte și citi cu un soi de blazare amară. Tresări brusc, stârnit de un dialog asupra căruia stărui îndestul:
„Numai ce un creștin iese învingător, uită să mai fie creștin. Devine turc. De îndată ce un creștin învinge, adio Hristos. Dumneavoastră sunteți creștin?
- Da, spuse Jack, încă mai sunt creștin.
- Mai bine așa, spuse călugărul, mai bine creștin decât turc.
- Mai bine creștin decât american, spuse Jack zâmbind.”[5]
Zâmbi și nea Nelu. „Cu televizorul ați mințit poporul !” îi țâșni din memoria nealterată de vârstă un slogan de demult. Perfida lozincă fusese susurul blestemat al ursitoarelor ce vegheaseră nașterea României decomunizate și strigătura cu pricina îi strica adesea tihna ex-președintelui, chemat să se desocotească penal și pentru răsturnarea „dictatorului”... Închise volumul și murmură cu tâlc: „Cine-a stat cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush”...
