Într-o analiză Q Magazine, am pus această întrebare începând cu Președintele României, Ministerul de Externe și sfârșind cu câțiva diplomați de carieră.
Răspunsul cel mai simplu și onest ar fi pentru că România nu are o viziune globală, nu are o strategie clar formulată de politică externă și nu are nicio abordare strategică și coerentă a promovării românilor în organizații internaționale. Și-a pierdut ambiția jocurilor mari, nu mai are diplomați de anvergură internațională sau, dacă mai are câțiva, nu sunt sprijiniți tocmai pentru a nu li se amplifica statura, gândește mic și nu are capacitatea de-a exploata oportunitățile.
Mircea Malița pentru Q Magazine: ”România și-a pierdut suvernitatea”
Se autocondamnă la recluziune într-un singur Parteneriat strategic în care dă totul și nu cere nimic, nu folosește pârghiile pe care le are în cadrul mecanismelor Uniunii Europene și nu contează prin Voce, ci doar prin așezarea ei geostrategică pentru care nu are merite.
ONU este cea mai mare organizație internațională din care fac parte 193 de țări. Imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, 55 de țări fondatoare au semnat Carta Națiunilor Unite, care avea să înființeze ONU. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Secretarul General al ONU este numit de Adunarea Generală a ONU la recomandarea Consiliului de Securitate al ONU și trebuie să fie acceptat de cei cinci membri permanenți cu drept de veto ai acestuia. De-a lungul timpului, poziția a fost ocupată de diplomați proveniți din Norvegia, Suedia, Myanmar, Austria, Peru, Egipt, Ghana și Coreea de Sud.
La sfârșitul acestui an, mandatul lui Ban Ki-Moon expiră și, pentru că Europa de Est nu a dat vreodată un secretar general, sunt șanse mari ca viitorul SG să provină din regiunea noastră.
România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales, al Consiliului de Securitate. Era pe vremea când la București încă mai existau aspirații globale pentru țara noastră. Din această poziţie am promovat un proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, proiect adoptat la 17 octombrie 2005 (RCS/1631/2005). Este, deopotrivă, prima rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale.
Pe site-ul mae.ro se arată că „România, prin prezența sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul Organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate”. Cu toate acestea, deși se știa că anul acesta putem beneficia de această oportunitate, iată-ne și fără candidat și fără acest obiectiv.
Dând dovadă de toată luciditatea la care ne îndeamnă contextul regional și relația noastră dificilă cu Rusia, nu înseamnă neapărat că am fi putut cuceri această poziție, însă ea ne-ar fi oferit cadrul pentru ca România, timp de un an de zile, să lanseze teme importante de politică externă cum ar fi combaterea violenței extreme și a terorismului, soluționarea problemei migrației, promovarea misiunilor de menținere a păcii, prevenirea conflictelor mondiale și regionale, sprijinirea dezvoltării durabile și reducerea inechității sociale în diferite zone ale lumii. Am fi putut negocia, în ultimă instanță, eventualul nostru suport față de un alt candidat, obținând avantaje economice și sprijin politic în cauze pe care le susținem, funcții și influență în alte poziții importante, dar mai mult, am fi demonstrat că suntem un actor important regional care are o opinie puternică, o voce importantă și aspirații ridicate.
De cine se teme România?
Documentând tema alegerii unui nou Secretar General al ONU, am constatat cu o infinită tristețe, dezamăgire și uluire, că mulți dintre cei care fac politica țării habar nu aveau de acest moment în viața Organizației Națiunilor Unite, iar majoritatea celor pe care i-am consultat (dintre cei implicați în procesul decizional) nu au putut să argumenteze DE CE nu ne-am înscris în această cursă.
Off the record, toată lumea spune că nu am fi avut șansa de-a trece de veto-ul Rusiei, însă nimeni nu și-a pus măcar problema unei nominalizări și a unei negocieri.
Toate țările au primit încă din 2015, din luna decembrie, o scrisoare din partea Președintelui Adunării Generale și a Președintelui de atunci al Consiliului de Securitate prin care sunt invitate să înainteze propuneri de candidați. Unele au făcut-o deja.
Am întrebat conducerea Ministerului de Externe dacă România are o astfel de propunere, dacă și-a stabilit un calendar de acțiuni pentru succesul acestui demers și în ce fel va exploata acest moment. Într-o adresă remisă Q Magazine, Direcția Comunicare a MAE nu a răspuns la niciuna dintre întrebările mele concrete și a camuflat lipsa acestei teme de pe agenda politicii externe enumerând cine a condus ONU de-a lungul timpului și care este procedura alegerii Secretarului General, elemente publice aflate pe site-ul ONU și pe care oricum le cunoaște orice jurnalist cu minime cunoștințe.
În urma insistențelor mele, MAE a revenit precizând că „până în acest moment, România nu a propus niciun candidat”. Cei mai mulți diplomați cu care am vorbit pe această temă și care au dorit să-și păstreze anonimatul, mi-au spus că ratăm un moment extrem de important, dar că la București temele prioritare țin de mărirea salariilor și de alegerile primarilor. În tot acest timp, țările vecine și-au stabilit deja potențialii candidați și sunt în evaluări pentru cea mai bună variantă.
Experții sunt de părere că Secretarul General ideal ar fi cel care însumează atât abilități diplomatice, culturale și lingvistice, cât și pe acelea care să-l facă acceptabil de toate țările cu drept de veto din Consiliu, adesea antagonice ca viziune.
Va fi următorul SG al ONU o femeie?
Sunt puține personalități care au și statura, și anvergura internațională, dar care provin și dintr-o țară prietenă atât cu SUA și Rusia, marii actori în alegerea finală. La rândul ei, China va avea un cuvânt de spus, urmărindu-și interesele pe care le va negocia probabil cu una dintre cele două superputeri.
Franța cere ca viitorul Secretar General al ONU să fie vorbitor de limbă franceză, având în vedere că limba franceză este cea de-a doua limbă de lucru în sistemul ONU (după engleză) și ținând cont de creșterea rolului Organizației Francofone în lume. În acest context, să ne amintim faptul că atunci când Boutros Boutros Ghali a dorit să obțină încă un mandat și SUA s-au opus, Franța l-a recuperat pe diplomatul egiptean instalându-l în funcția de Președinte al Organizației Francofone.
Boutros Boutros Ghali, în Q Magazine: ”Sharia sau orice altă lege va fi depășită în următorii ani”
Mai mult decât atât, un alt factor care pare să capete tot mai mare anvergură în rândul țărilor ONU, este cel al genului și există un puternic curent care sprijină alegerea unei femei.
Diplomaticcourrier.com a făcut o analiză comparată a câtorva dintre candidații vehiculați și care ar avea șanse pentru ocuparea acestui post.
Între criteriile avute în vedere se numără experiența diplomatică la nivel internațional în care să fi dovedit leadership, abilități manageriale, capacități de comunicare și diplomație, experiență în cadrul Națiunilor Unite, succese diplomatice, acceptabilitate din partea celor 5 membri permanenți ai CS, suport regional din partea tuturor țărilor din Europa de Est, sprijin intern, genul și capacitatea de-a înțelege sensibilitatea problemelor diversității de culturi.
Au fost analizați din această perspectivă Irina Bokova, fost ministru de Externe al Bulgariei și actualmente director general al UNESCO, la al doilea mandat, Kristalina Georgieva, Comisar European pentru Buget și Resurse Umane, din aceeași țară; fostul ministru de Externe al Macedoniei și fost președinte al Adunării Generale ONU, Srgjan Kerim; ministrul de Externe al Slovaciei,Miroslav Lajcak; fostul prim-ministru și actual ministru de Externe al Muntenegrului, Igor Luksic; viceprim-ministru al Croației și ministru al Afacerilor Externe, Vesna Pusic și Danilo Turk, fost președinte al Sloveniei. Experții sunt de părere că Bokova este favorită, dar și Turk are șanse considerabile.
Bulgaria, pe short list-ul favoriţilor
Irina Bokova a fost numele rostit cel mai adesea pentru funcția de Secretar General al ONU și la Davos, oficialii de la Sofia nominalizând-o deja pe aceasta pentru postul de SG, susţinând că "poate fi una dintre candidaturile importante în campania pentru alegerea secretarului general".
Abilitățile ei diplomatice sunt recunoscute, iar din poziția de director al UNESCO – aflată sub egida ONU – a dovedit că poate fi un lider consensual, fiind în același timp însă și radicală atunci când a redus veniturile provenite din folosirea ilegală a copyright-ului, direcționate către organizații teroriste. Un amănunt deloc neglijabil este faptul că Bokova a făcut atât studii la Moscova, cât și în Statele Unite, are relații bune cu China și vorbește fluent franceza.
„Toți rivalii Irinei Bokova din regiune vor avea de înfruntat serioase obstacole”, scrie Diplomatic Courrier. „Sunt numeroși diplomați în Europa de Est care ar putea candida cu succes, dar cei mai mulți dintre ei sunt bărbați. Dalia Grybauskaite – care nu este – va fi cu siguranță blocată de dreptul de veto al Rusiei, în timp ce fostul ministru de Externe al Serbiei, Vuk Jeremic, nu va fi acceptat de SUA din cauza poziției sale dure în privința Kosovo. La rândul său, Mircea Geoană, fostul ministru de Externe al României, are multe din calitățile necesare pentru un secretar general al ONU, însă, în cazul lui, cel mai important este faptul că nu va obține suportul guvernului din țara sa”.
În toate discuțiile pe care le-am avut cu diplomați români sau străini pe această temă, numele lui Mircea Geoană a fost rostit cel mai des, însă apare și cel al Simonei Miculescu, fostul nostru ambasador la ONU și actualmente reprezentant al Secretarului General ONU și director al Biroului ONU la Belgrad.
Miculescu ocupă astfel cea mai înaltă poziție în care s-a aflat vreo femeie din România vreodată, la nivel diplomatic internațional. Numele său a fost vehiculat în diverse articole din presa internațională, iar recent presa sârbă a scris chiar că Miculescu ar fi susținută de Serbia, însă ambasadorul român a precizat că nu este candidat oficial și că România nu are încă o nominalizare.
Nivelul cel mai înalt la care România a fost reprezentată vreodată în ONU a fost cel de asistent al Secretarului General prin ambasadorul Liviu Bota.
Într-o discuție avută recent cu acesta, ambasadorul Bota ne-a declarat că „nu este timpul pierdut ca România să facă o nominalizare, acest lucru însemnând, de fapt, asumarea unui obiectiv înalt de politică externă și o declarație din partea României că face parte din Liga celor mari care sunt interesați de organizațiile internaționale”. Vorbind despre un candidat potrivit, și Liviu Bota este de părere că „Mircea Geoană este cel care are capacitatea de a mobiliza și singur resurse pentru o asemenea campanie, fiind un diplomat bine primit oriunde în lume”.
Știm bine însă că, la București, nimeni nu îl va nominaliza pe Mircea Geoană. De ce? Ne-a răspuns el însuși: „Pentru că establishment-ul politic românesc este fragmentat, bolnav de gelozie și incapabil să producă consens pe marile interese ale țării. Pentru că diplomația română a fost transformată în ultimii ani într-un simplu executant, și nu într-un generator de politică externă. Și, nu în ultimul rând, de teama celor de mai sus de a nu suferi un eșec sau de a-și crea un rival politic pentru viitor.”
Cum se situează România
Cancelaria președintelui României a răspuns întrebărilor Q Magazine că „este prematur să discutăm acest subiect”, dar, potrivit unor surse apropiate lui Klaus Iohannis, se pare că nu vom avea nicio nominalizare și că vom sprijini Bulgaria.
„România și-a pierdut de mult și instinctul strategic. Printre alte motive ale acestei situații este și acela că ea s-a plasat la remorca aliaților săi mai puternici, uitând în cele din urmă de interesele sale naționale și acceptând un statut de cvasi-colonie. Or, o colonie nu poate gândi strategic și în consecință nu are imboldul intern pentru a râvni spre funcții strategice la nivel internațional”, este de părere Adrian Severin.
Din păcate, realitatea nu pare să îi contrazică pe foștii miniștri de Externe. Poate că ar fi momentul să ne arătăm măcar la fel de importanți diplomatic precum bulgarii, pe care, în mentalul nostru colectiv, i-am considerat întotdeauna inferiori. Ei sunt astăzi cei care ne dau o mare lecție și probabil vor da și viitorul Secretar General al ONU.
Teodor Meleşcanu pentru Q Magazine
„Alegerea secretarului general al ONU este o ocazie care nu ar trebui ratată, având în vedere că este rândul țărilor din Europa de Est să desemneze un candidat, potrivit principiului rotației. Consider că prin activitatea pe care România a desfășurat-o în ONU, de la admiterea noastră, suntem una din țările cu cel mai bun profil și îndreptățite la candidatura pentru postul de secretar general al ONU. Prezentarea unei candidaturi nu înseamnă, automat, alegerea candidatului propus. Ea are însă meritul de a sublinia importanța pe care țara noastră o acordă ONU și dorința de a contribui la creșterea rolului acestei organizații universale. În plus, din punct de vedere tactic,ne-ar permite să negociem poziția noastră cu celelalte state din zonă pentru a obține alte poziții importante în ONU sau alte organizații internaționale, în cazul în care am renunța în favoarea unui alt candidat. În ceea ce privește candidatul posibil cred că avem doar problema alegerii dintre o serie de foști miniștri de Externe ai României. Un exemplu de candidat este Mircea Geoană, care a fost ambasador în SUA, ministru de Externe, președinte al Senatului etc.”
Mircea Geoană pentru Q Magazine
„România absentează de prea multă vreme din jocul de influență la nivel european și global. De la campaniile de succes pentru președinția OSCE și pentru poziția de membru în Consiliul de Securitate, Bucureștiul nu a mai țintit la nicio funcție semnificativă la nivel de UE, NATO, ONU, OSCE sau Consiliul Europei. România nu găzduiește nicio atenție europeană. Cei doi români în poziții de influență, Corina Crețu și Sorin Ducaru, au obținut funcțiile pe care le deţin fie pe o poziţie rezervată țării, fie în capacitate individuală, cum a fost cazul lui Sorin. Armata de tineri români care reușesc să ocupe funcții în miriada de instituții europene reușesc pe cont propriu, fără să se bucure, precum toate celelalte surate din UE, de sprijinul propriului stat și de un plan de carieră dedicat.
Nu toate candidaturile la marile funcții internaționale trebuie să fie şi un succes. Există însă un sistem de vase comunicante, în care simpla intrare în jocul de influențe și negocieri poate conduce la alte poziții, nu mai puțin utile infrastructurii de influență externă a țării.
Pentru funcția de secretar general ONU, se știe de mai bine de 10 ani că există o șansă ca grupul est-european să desemneze noul lider al organizației mondiale. Alte țări și-au desemnat candidații și au început din timp migăloasa campanie de obținere de sprijin. De ce nu o face și România? Pentru că establishment-ul politic românesc este fragmentat, bolnav de gelozie și incapabil să producă consens pe marile interese ale țării. Pentru că diplomația română a fost transformată în ultimii ani într-un
simplu executant, și nu într-un generator de politică externă.
Și, nu în ultimul rând, de teama celor de mai sus de a nu suferi un eșec sau de a-și crea un rival politic pentru viitor.”
Teodor Baconschi pentru Q Magazine
„În alegerea SG ONU se ține cont de un anume principiu al rotației pe grupuri regionale. Noi facem parte din grupul est-european, așa că, teoretic, am fi putut explora, cu statele partenere de grup, șansele articulării unui sprijin concertat pentru un candidat român. E adevărat și faptul că, în manieră informală, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate sunt supervizorii cu greutate politică de care trebuie mereu să ții cont. Aveți dreptate că, după integrarea în NATO și UE, politica de promovare a candidaturilor românești în organisme internaționale și-a pierdut vigoarea din anii ‚90, când cătam vizibilitate cu orice preț.
Pe de altă parte, ne exprimăm defectele și la acest capitol. O legendă diplomatică susținea că, atunci când Ion Caramitru, pe atunci ministru al Culturii, a candidat, prin 2000, la poziția de director general al UNESCO, n-a obținut nici votul reprezentantului permanent al României. Mai există și o doză de defetism balcanic: suntem mici, nu ieșim noi, cei mari au primele șanse, jocurile sunt făcute. Or, tocmai, că nu e chiar așa. Eram coleg (și prieten) cu ambasadoarea Bulgariei la Paris (care acoperea și UNESCO). M-am mirat să aud că Sofia îi finanțează campania mondială de auto-promovare ca DG UNESCO. Și taman Irina Bokova a ieșit, pentru că egipteanul, mai bine profilat, fusese scos din cursă pe fondul unei acuzații de antisemitism, dacă nu mă înșală memoria. Altfel spus, orice stat trebuie să-și încerce șansele și să-și testeze în bătălii reale propria capacitate de lobbying. Noi avem o reprezentare onorabilă în structurile Comisiei Europene, dar la ONU stăm încă slăbuț.
M-aș bucura să știu că România profilează un candidat la funcția cea mai importantă din sfera diplomației multilaterale. Chiar dacă reforma CS nu a putut fi demarată, ONU rămâne unica organizație globală, incinta fără concurență unde umanitatea își poate formula dilemele, acordurile și proiectele colective”.
Adrian Năstase pentru Q Magazine
„Din păcate, în ultimii ani, în plan internațional, România a adoptat o conduită de elev care urmează indicațiile diriginților. Lucrul acesta s-a văzut și la Bruxelles, și la Strasbourg, în cadrul UE sau al NATO. Parteneriatele noastre strategice funcționează ca alianțe asimetrice. În plan global, România nu și-a mai propus să aibă o activitate dinamică. Inclusiv la ONU. Spre deosebire de polonezi, de exemplu, care au reușit să-şi impună lideri la UE sau la Consiliul Europei, România nu și-a propus și, evident, nici nu a reușit acest lucru. Și din cauză că invidia reciprocă între liderii români nu a făcut posibil acest lucru. Câteva exemple: Roman, Constantinescu, Severin, Geoană.
Îmi aduc aminte că, la un moment dat, după 2004, Budimir Loncear – care fusese ministru de Externe al Iugoslaviei și lucra atunci în sistemul ONU – m-a contactat dorind să organizeze un grup de sprijin pentru o candidatură a mea la postul de secretar general ONU, din partea țărilor din Europa de Est. Știa că fusesem desemnat la Davos, cu Tony Blair și alții, unul dintre viitorii lideri mondiali. I-am explicat că nu eram foarte agreat în România regimului Băsescu și că nu voi avea nici măcar sprijin intern (noul mandat de secretar general al ONU începea în 2007). Așa încât proiectul nici nu a început. Nu mă miră că într-o țară în care liderii politici își sar la gât în mod reciproc, astfel de candidaturi nu se profilează. Aduceți-vă aminte ce se întâmplă de fiecare dată când trebuie să numim un comisar european... Așa încât va trebui să ne obișnuim să funcționăm, în continuare, sub comanda altora. Inclusiv a bulgarilor...”
Adrian Severin pentru Q Magazine
„Sper să nu fiu calificat drept nostalgic dacă voi spune că ocuparea funcției de secretar general al ONU, probabil cea mai prestigioasă funcție internațională, de către un român, era unul dintre obiectivele principale ale diplomației fostului regim comunist. Se zice că Nicolae Ceaușescu ar fi spus cândva că, nefiind țară catolică, România nu poate avea un Papă, dar în schimb ar putea avea un secretar general ONU, în concepția sa cele două funcții fiind echivalente. Astăzi România nu mai are un asemenea obiectiv deși, potrivit regulilor și cutumelor onusiene, în acest an ar fi rândul statelor din Europa de Est să ofere personalitatea care să primească o astfel de misiune onorantă. Un obiectiv în mod normal cu atât mai demn de ambițiile noastre, cu cât omenirea se află în miezul unui nou război mondial a cărui ultimă miză este chiar reforma actualei ordini mondiale, având în centrul său instituțional ONU.
De ce nu are România candidat? Pentru că nu are personalități în același timp cunoscute, competente și necompromise, nu are instinct strategic, nu are putere intrinsecă și nu are o diplomație activă și competitivă.
Evident că fără un candidat corespunzător orice efort este nul. Candidați am avea. Nu mulți, dar mai sunt unii care au scăpat concurenței neloiale din politica românească. Toți aceștia sunt însă la DNA. Cinicii au spus că românii au de ales între corupții competenți și incompetenții cinstiți. Pentru că s-au ambiționat să aibă numai competenți cinstiți, s-au ales numai cu corupți incompetenți. Prin asta nu vreau să spun că în România numai corupții sunt competenți. Vreau să spun că manipularea setei populare pentru soluții ideale a omorât până și pe competenții cinstiți din România. Dictatura procurorilor nu produce candidați pentru funcția de secretar general ONU. Cel mult clienți pentru Organizația Mondială a Sănătății.
În același timp, când poporul strigă pe stradă că întreaga elită a națiunii – căci aceasta este clasa politică – trebuie dată la coș, cum ne-am putea noi aștepta oare ca străinătatea să vină și să își aleagă șef din coșul de gunoi al românilor.
România și-a pierdut de mult și instinctul strategic. Printre alte motive ale acestei situații este și acela că ea s-a plasat la remorca aliaților săi mai puternici, uitând în cele din urmă de interesele sale naționale și acceptând un statut de cvasi-colonie. Or, o colonie nu poate gândi strategic și în consecință nu are imboldul intern pentru a râvni spre funcții strategice la nivel internațional.
Din același motiv puterea instrinsecă a României, putere de care depind prestigiul și influența ei în lume, au ajuns la punctul zero; dacă nu cumva se exprimă în valori negative. De ce respect se poate bucura un stat vasal? De ce influență poate avea parte un teritoriu sub mandat extern, cu o economie de sucursale, cu o democrație nefuncțională care a permis instalarea unui guvern personal de birocrați având cetățenii sau dependențe străine (abuziv numiți tehnocrați), cu reputația, falsă, dar nu mai puțin confirmată de cozile de topor aduse în fruntea statului prin grațiile puterilor străine, de a fi cea mai coruptă țară din lume și cea mai săracă din UE? Cum să aduci la vârful celei mai importante organizații cu vocație universală pe reprezentantul unei țări care, cu sau fără vina ei, are relații rele sau ambigue cu vecinii? Ucraina și Moldova sunt numele a două state eșuate sau semi-eșuate vecine României care reprezintă două probleme strategice majore în cadrul marii crize a ordinii mondiale actuale. Politica românească față de ele este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire (sic!). În UE, sub impactul MCV și refuzată la intrarea în spațiul Schengen, România este o țară de mâna a doua. Ambele situații reprezintă încălcări ale drepturilor care revin României din tratate. Ce credibilitate și ce forță poate avea România în susținerea unei persoane care ar urma să apere Carta ONU, dacă ea nu este în stare să își apere propriile drepturi?
În fine, diplomația română, instrumentul promovării unei asemenea candidaturi, este paralizată, în măsura în care nu s-a reușit încă totala sa deprofesionalizare. Ea nu mai este în stare să producă ambasadori și acceptă ca în locul diplomaților de carieră, câți or mai fi rămas, să trimită ziariști, ong-iști și alți “iști”, altminteri foarte respectabili, dar fără pregătire în domeniu. (Menționez că un bun diplomat are nevoie de minimum cinsprezece ani pentru formare, iar un bun ambasador trebuie să fi urcat în prealabil scara gradelor diplomatice treaptă cu treaptă și să fi trecut prin mai multe misiuni diplomatice începând cu cele din țări mai puțin importante și ajungând la cele din capitalele superactorilor globali.) Or, cum se poate câștiga războiul fără armată?
Desigur, slăbiciunile structurale ale diplomației noastre ar putea fi până la un punct suplinite prin acțiunea serviciilor de informații și a instituțiilor asimilate lor. Din păcate, acestea sunt prea ocupate cu rezolvarea problemelor de politică internă sau cu susținerea partenerilor externi care au propriii lor candidați sau favoriți.
Iată de ce actualii lideri ai României se vor fi gândit că este nerealist ca România să reia vechiul „proiect comunist” propunând un candidat propriu pentru funcția de secretar general ONU. Nu m-aș mira ca aceasta să fie prezentată ca o nouă victorie în lupta noastră de neoprit cu comunismul. O nouă lovitură dată comunismului la un sfert de secol după decesul său.”
FLORIANA JUCAN
Articol preluat din revista Q Magazine
