N-ați avut nici o vină, dragi tineri îndrăgostiți de muzica rock, că ați fost acolo unde pasiunea pentru acest gen de muzică v-a chemat. Și nici familiile voastre că v-au lăsat să mergeți în acel club al morții. Dar, dacă nici acum nu se face cineva clar vinovat pentru această tragedie aproape de neconceput, înseamnă că România n-are nici un drept, nici un motiv, să creadă că stă în rând cu țările civilizate. N-are nici un motiv să aspire la normalitate, la respectarea cu sfințenie a legilor și normelor prestabilite. Vinovații trebuie să plătească! Măcar pentru ultimul zâmbet, pentru ultimile cuvinte rostite de cei duși, către cei dragi, înainte de a merge la funestul concert.
Vă dați seama ce poate fi în sufletul unei mame care și-a pierdut copilul în această nenorocire? Câtă disperare, câtă durere transferată aproape fizic în toate celulele corpului, încât să simți că te doare, la propriu, carnea de pe tine? Nu mai punem în discuție componenta psihică, emoțională, care te duce până în pragul demenței. Nu poți să-ți scoți din minte ideea că el, copilul tău în floarea tinereții, nu mai este! Sau că se zbate pe un pat de spital la granița fragilă, insesizabilă, dintre viață și moarte! Că a ieșit dintr-o dată din viața ta, într-un joc absurd al întâmplării ori al destinului.
Mai țineți minte nuvela „Puiul” de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești? Prepelița, aproape că a pus în pericol viața celorlalți pui ai ei, prin amânarea plecării spre țările calde, din cauza unui alt pui beteag, lovit de o alice în aripă. Era puiul ei, cum să-l lase în urmă să moară? Dacă o pasăre fără rațiune, numai instinctual reacționând așa, atunci cum credeți că reacționează o mamă responsabilă, înzestrată cu rațiune?
Cui să ceară socoteală pentru cele întâmplate? La o judecată pământeană, care n-are atributul adevărului absolut al judecății Divine? Să arate acuzator cu degetul, să se resemneze crezând că așa a fost scris, ce să facă? S-au promis locuri de veci pentru cei duși. E lăudabil. Dar poate o groapă neagră și rece să astupe durerea și disperarea unei mame? Compensațiile materiale nu pot înlocui pierderea unei vieți omenești. Așadar, cui să ceară socoteală?
Cine credeți că-i mai poate scoate din minte faptul că el, copilul său, a murit, poate , ca “Puiul” lui Brătescu-Voinești, cu degetele mâinilor strânse ca pentru închinăciune? O închinăciune ca o ultimă fărâmă de gând prefigurată printre merii veșnic înfloriți ai Raiului. Dumnezeu să-i odihnească!
