În 1961, când m-am născut eu, România își vindeca rănile războiului cu leacuri comuniste, cum o siliseră felcerii întruniți la Yalta. Alții primeau ajutoare de la Washington, noi, de la Moscova, fiindcă, se știe dintotdeauna, „ceea ce este drept este o chestiune care are sens numai în relațiile dintre cei egali ca putere. În lumea reală, cei puternici fac ce vor și cei slabi suferă ce trebuie să sufere.”[1] Iar partea estică a „Bătrânului Continent”, înghesuită sub cizma sovietică, fusese hărăzită să sufere, căci „istoria este ceva neplăcut, care li se întâmplă altor oameni”[2]. Dar despre toate astea aveam să aflu mult mai târziu, până atunci părându-mi-se că plutesc în Paradis și nu exagerez neam asumându-mi o asemenea confesiune primejdioasă și cumplit de incorectă politic astăzi.
Satul în care ursitoarele mă aruncaseră ca să-mi petrec primii ani de existență pământeană nu cunoscuse încă miracolul electrificării, însă credea cu primitivă religiozitate în minunile săvârșite de ciobanul Petrache Lupu din Maglavit, așezare aruncată nu departe de Islaz. Acolo, în lunca Dunării și a Oltului, viața curgea domol, potrivit canoanelor medievale, primenite însă cu zorzoanele modei marxist-leniniste. Țăranii ieșiseră desculți și săraci din bordeie, îi goniseră pe chiaburi – mulți sfârșind prin penitenciarele roșii ca dușmani ai poporului - și se întovărășiseră cu mâinile goale. Întocmai, deoarece pământul trecuse, de voie sau de nevoie - la capătul muncii de lămurire cu pistolul la tâmplă, adesea – în proprietatea cooperativelor agricole de producție, fiind al tuturor și al nimănui. Dar cine își pierdea vremea cu astfel de detalii juridice? Și reacționare, la urma urmei, în stare să te zvârle direct la Gherla! Așa că islăzenii mei, și nu numai ei, se apucaseră să construiască de-a valma socialismul, pășind, chipurile, cu hotărâre de nezdruncinat pe calea propășirii materiale și spirituale... Cu hărnicie și devotament, nu orișicum, nădăjduind să-și trimită odraslele la oraș, să-i facă domni. Nu înainte de a-i iniția în tainele sfinte ale Crăciunului și Paștilor, precum și al obiceiurilor străbune, plecate cu sorcova în documentele partidului unic. După ce s-a băgat lumină, au apărut și televizoarele, și frigiderele, și pick-up-urile, și congelatoarele, ehe, belșug, nu glumă, vere! Casele și-au schimbat peste noapte înfățișarea de paiantă, ulucile au dispărut, înlocuite cu garduri de ciment și ștacheți, iar la căminele culturale spectacolele nu mai pridideau. Păi, societatea nouă avea nevoie și de un om nou, ce, acum e altcumva? Defel surprinzător, așezările rurale teleormănene, de pildă, țineau trena vremurilor de renaștere revoluționară și primeau o onomastică adecvată: Crângu, Lunca, Poiana, Izvoarele, Troianu și Năvodari (în loc de Ologi, Râioasa, Flămânda, Găuriciu, Belitori și Cioara)... Semnificativ, nu ?
Ei bine, prefacerile cu pricina le-am trăit din plin pe bătătura bunicilor materni și parcă nicicând n-am fost mai împlinit ! Uneori, mama îmi aducea portocale, franzelă și alte delicatese de la Turnu Măgurele ori de la Cernavodă și ce altceva să-mi doresc în plus? Poate un tată, dar niciun paradis nu-i complet... Ceilalți copii nu difereau cu nimic, eram toți cam la fel, bogați și săraci deopotrivă. Și slobozi ca jivinele sălbatice, între care ne nimeream mai mereu pe câmp sau prin pădurile dimprejur. Ușor, ușor m-am pomenit școlar, ba și pionier, iar zările mi s-au lărgit neverosimil și dintr-odată, mai ales că țăcănitul înfiorător al armelor încetase de multișor. Și definitiv, mă avântam în proiecții de viitor cu scuzabilă inocență. Simțeam cum mi se deschid aripile cu fiecare literă învățată, apoi silabele, cuvintele, propozițiile, frazele, fragmentele, povestea! Ce grozăvie putuse să născocească omul! îmi repetam cu fascinație seară de seară. Aidoma percepeau și ceilalți colegi, un fel de frați de clasă, de școală, de generație, de idealuri. Bașca sentimentul acela, inegalabil și neregăsit vreodată, de libertate deplină, de alungare a grijilor. Era pace și România înflorea întruna, se refăcea alert și nesperat, la ce să mai cutezi? Ororile din deceniul instaurării brutale a proletariatului nu-mi răniseră urechile și inima, iar societatea, amnezică, bineînțeles, le îngropase adânc în cufărul zălogit al perfidei istorii. Am crescut, m-am îndrăgostit, am suferit eșecuri, mi-am petrecut un an și jumătate în cazarmă, dar Paradisul n-a dispărut niciodată din preajmă-mi. Îmi iubeam vatra natală (îi ziceam Patrie și o slăveam patriotic) și m-aș fi sacrificat pentru ea la întâia strigare. Existau și motive – suratele ei o respectau și o tratau ca atare, nu ca acum, o slugă jerpelită și umilită continuu... Am izbutit în cele din urmă la examenul de admitere la Facultatea de Drept și cerul mi se așezase în palmă ca o zână generoasă, sorocindu-mă unui destin promițător. Pătrarul acela universitar rămâne Everestul meu, de acolo începe coborârea. Și izgonirea din Paradis. Brutală, ireversibilă, dureroasă...
Împresurat de nostalgie, n-am cum să uit...
... efervescența procesului de reconstrucție națională, de modernizare a bietei țări...
... sănătatea reconfortantă a relațiilor interumane, în absența mizelor mari care să le altereze...
... solidaritatea oamenilor, pe fondul egalitarismului aproximativ...
... lipsa spaimei pentru ziua de mâine...
... stabilitatea profesională și socială...
... reperele și valorile, respectate și venerate, întrucât ele erau, cu puține excepții, nemăsluite...
... liniștea politică, căci nu există pacoste mai mare ca democrația (ca să-l citez pe Cioran)...
... calitatea culturii, nemanelizată și nesiluită de monștrii LGBT...
... primatul cărții, iar nu al imposturii analfabete (inclusiv funcționale)...
... neîncoronarea banului ca zeu suprem, unul însă cu coarne și copite...
Mă opresc aici, zorit de cerberii Infernului devorator de omenie. Sirenele țiuie isteric și continuu, întreținând apocalipsa cotidiană. Chipuri cu sex incert și de împrumut, desfigurate de frici halucinogene, rătăcesc prin sevrajul însingurării de sine către nicăieri, iar meritocrația umblă cu țeasta zobită pe cărările întortocheate și insalubre ale mahalalelor virtuale. Semenii mei sunt mai degrabă o ceată de zombie cu căști în urechi și cu ochii îngropați în smartphone-uri. O voce abrazivă, cu inflexiuni paranoice, îmi sparge timpanele: „Ce înseamnă toate acestea? De ce nu sunteți fericiți și buni laolaltă? Fericiți și buni. Trăiți în pace, cu pace!”[3] Tace o clipă și reizbucnește: „V-am trimis pe Lună, v-am dat telefoane mobile, calculatoare sofisticate, roboți ultramoderni, avioane iuți ca gândul, drone și clone, tot ce n-ați visat vreodată, ce vă lipsește?” Îi răspund furios: „Omenia, Prietenia, Armonia și Pacea, chiar nu pricepi? Și cum să fie Fericire în Infern, cum?”
Epilog:
„În mod clar, comunismul a fost demascat ca o înșelătorie în toate țările în care a fost experimentat”, iar eu n-am niciun motiv să-l contrazic pe Graham Allison[4], cogeamitea eminența în domeniu. Numai că, analizând comparativ, înșelătoria cu pricina e mai puțin perversă decât sora ei geamănă, care a procreat capitalismul. Căci prima a nivelat societatea, prin ridicarea din noroi a majorității populației paupere, pe când a doua a prăsit o minoritate putred, nesimțit de bogată pe spinarea turmei disperate și manipulate ordinar. Deci o înșelătorie profitabilă câtorva, doar. Și, gândind pe numere mari, vă întreb: care-i mai dăunătoare?
Până una, alta, nu uitați că paradisurile adevărate sunt paradisurile pierdute !
