Trăim vremuri teribile, când „lupta de clasă s-a alăturat luptei de rasă.”[1] Albii vor deveni în curând minoritari și vorbele lui Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi despre metisaj mă urmăresc obsedant: „Nobilul om al viitorului nu va fi nici feudal, nici evreu, nici burghez, nici proletar: va fi sintetic. Doar prin împreunarea cu vârfurile europenității ne-evreieşti, elementul evreiesc al nobilimii viitorului îşi va atinge deplina înflorire. Vârsta noastră democratică este un jalnic interludiu. Rasa viitorului, negroido-eurasiatică cu înfăţişare asemănătoare celei a Egiptului antic, va înlocui diversitatea popoarelor prin diversitatea personalităților.”[2] Ne vom întoarce, așadar, la timpurile faraonice și la... nasul Cleopatrei, un alt cortegiu de tragedii, piramide ale degenerării bipezilor, ce mai consolare ! În definitiv, viața e din ce în ce mai sintetică, de artificială, nimic nu-i ceea ce pare. Viețuim prin contrafacere, iar ziariștii sunt „subvenționați ca să răspândească grețoasa corectitudine politică.”[3] Populismul s-a transformat într-un fenomen mondial, iar „cartierul este «multicultural», un «amalgam» pe care intelectualii îl ridică în slăvi, dar unde nu vor veni nicicând să locuiască.”[4] Asistăm la „istovirea limbajului”[5], deși „cuvintele interzise sunt ca o apă care dă în clocot. Degeaba potriveşti capacul deasupra, oala tot o să explodeze.”[6] Mă îndoiesc, nu văd, deocamdată, ieșirea din criză, mai ales că pervertirea tuturor simbolurilor de altădată continuă programatic. Nimic n-a rămas nemaculat, inclusiv „acest papă care sărută picioarele migranţilor (de ce nu picioarele cerşetorilor care zac, cu miile, la umbra bisericilor sale?). Şi-apoi, porecla asta de «moderat» cu care s-a pricopsit un om căruia i s-a dat de înţeles că scopul lui suprem este integrarea... Dar unde să te integrezi? În acest cerc de bobos, atât de ferit de tulburări exterioare?”[7] Chiar, „o gloată de fii de bobos fumau aşezaţi pe caldarâmul slinos, ascultând rap pe telefoanele mobile, şi băleau sărutându-se. Bine hrăniţi, spurcaţi la vorbă, cu trupuri putregăite care încercaseră deja totul fără să iubească. Acest mucegai avea să infesteze presa, învățământul, partidele politice... I-am zis lui Lynden: «Priveşte-i pe albii ăştia tineri. Vor gândi corect, se vor hrăni bio, se vor reproduce între ei, vor încuviința bombardamentele democratice. De ce-ar fi vinovaţi negrii și arabii, pe care îi urâţi atât, pentru tembelismul acestor puşti răzgâiați?». Reacţia lui m-a tulburat: abia-și ţinea plânsul. Visurile despre dulcea lui Franţă erau pline de flamuri, flori de crin și chipuri alese privind spre regatul ceresc. Or, acolo, se lăfăia o biomasă albă, flască şi sastisită, complet lipsită de duh şi care, prin urâţenia ei, contrazicea toate lucrurile în care credea.” Dar priveliștea nu-i comună doar Franței, „decadenţa unui Occident compromis de metisajul care îi macină înaltele virtuți”[8] fiind evidentă oriunde te-ai nimeri pe „Bătrânul Continent”. Mai mult ca oricând, locuitorii vechii Europe „sunt cu precădere preocupați de sexul îngerilor. Da, de «gender»-ul îngerilor!”[9] Spectacolul oferit de noua societate multiculturală și bipolarizată în moravuri îndeamnă la triste observații. Pe de o parte, „blegi, cu blugi zdrenţuiţi, cu priviri lunecoase, cu păr subțire şi slinos, acești adolescenţi bătrâni, emasculați de atâta corectitudine politică, citesc Libération turnând în ei cafele ce seamănă cu zeama unor țigări ținute la macerat. Fals ! Genul ăsta de şaizecioptişti, aflat pe cale de dispariţie, devine dintr-odată aproape simpatic. Ar trebui declaraţi specie protejată şi expusă la Muzeul Omului, lângă neandertalieni.”[10] Pe de altă parte, „nişte tineri sinceri, dar încâlciţi în propriile fobii. Idealişti în înțelesul rău al cuvântului: prea multe idei, prea puțină experiență, de viaţă. Imigrația îi scotea din minţi: masculi din sud, păroși şi coioşi, colonizau Europa şi călăreau blonde arătoase, în mod sigur ariene. Niciuna dintre aceste fete n-ar fi avut orgasm auzind de bătălia de la Poitiers sau de încoronările de la Reims. Și cu atât mai puțin în brațele unui «husar», alb, dar sfrijit, șocul sexual al civilizațiilor.”[11] De aceea, intrat deja în contingentul celor vulnerabili și inadecvați noii ordini, îmi dau seama că „poți părăsi această lume fără să fie nevoie să mori.”[12] „Oamenii lui Pavlov” ne-au împresurat, au preluat frâiele, ei nedorind altceva decât „să consume mai mult, să-şi pună odraslele mult mai aproape de troaca cu mâncare şi să moară mult mai târziu !”[13] La urma urmei, „istoria noastră va fi mereu aceea a unor canibali”[14], n-are rost să ne iluzionăm aiurea ! Zi de zi auzim discutându-se despre „rasism şi antirasism, paseism şi revoluţie, spirit laic şi fanatism, cosmopolitism şi populism sunt cele două jumătăţi ale aceleiaşi scene în care se înfruntă actorii, incapabili să părăsească teatrul. Adevărul uman se află în afara rampei !”[15] Acolo unde, însă, miile de ONG-uri și de asociații „își împart belșugul migrației”[16] și al tranzacționării unor drepturi părelnic fundamentale, caricaturizate la limita ridicolului. De aici și „satanicul sechestru pus pe cele mai mărunte dintre gesturile noastre.”[17]
Chipul realității are tușe tragicomice, căci „alăturarea imaginilor este adesea ironică. O gorilă în cușcă, înconjurată de turişti cretini, de militarişti agitându-şi bombele, de oraşe în flăcări. Maimuţa strigă: «Fuck your theory of evolution, Darwin! I'm NOT related to all these idiots !»“[18] Sărmana vietate, cum s-o simți privindu-și, din spatele gratiilor, descendenții cu smartphone ? Trebuie să fie extrem de dezamăgită și de revoltată că excentricul ăla de Charles Darwin a găsit-o țapul ispășitor al evoluției... umane !
