Dinu Săraru ne păcălise că e nemuritor. Că n-are cum, vreodată, să piardă bătălia. Și a venit ziua în care, printre lacrimi și neputințe, vin acasă la el, pe strada lui, când îi văd fotoliul și ceașca de cafea și știu că nu mai vine înapoi niciodată. Sunt puțini oamenii, pe această lume, care m-au ajutat și care au crezut în mine, indiferent de zilele care ne-au mai pus frâne și ne-au mai întunecat din vis. Sunt putini oameni, pe această lume, fără de care nu am știut nicicând să-mi imaginez viața.
Dinu Săraru? Să plece? E imposibil. Acum mai puțin de o săptămână, stăteam de vorbă, ochi în ochi, și ne promiteam că miercuri, miercurea care tocmai a trecut, ne revedem ca să facem un interviu. Ce fac eu acum? Cu cine mai scriu despre "Niște țărani"?
N-a venit *clipa* despărțirii, n-a venit clipa. E greu pământul sub picioarele noastre. Și suntem toți orfani de tată astăzi. Cuvintele le-a luat cu el. Sentimentul că nu suntem singuri pe lume pleacă la Slătioara, acolo unde, în cea mai frumoasă curte din romanele românești, Dinu Săraru se va odihni. Și tot ce știa? Și tot de mai avea să ne spună? Și tot ce am fi vrut să-i mai zicem?
Ana-Maria Paunescu
