Va uitaţi la “Atletico Textila”? Vă place? E o porcărie de film. Atentie un pic la povestea ce urmeaza, că-i mai tare chiar şi decât “Las Fierbinţi”.
Multe secvenţe din serialul “Atletico Textila”, difuzat joia la ProTV, sunt filmate pe stadionul Romprim din Capitală. Decorul este recunoscut de către orice om din fotbalul mic şi foarte mic. Vestiare micuţe, tribune doar pe câteva rânduri şi un gazon acceptabil. În acest decor nu îşi etalează talentul doar actori precum Mirela Zeta, Andreea Gramosteanu, Răzvan Vasilescu, Andrei Mateiu, Bogdan Cotlet sau Angel Popescu, ci şi echipa a doua a clubului Dinamo Bucureşti. Practic, “câinii” mici latră pe acelaşi gazon cu "marile staruri' ale cinematografiei de la noi din ţară.
Vineri, pe Romprim s-a jucat meciul de fotbal dintre Dinamo II Bucureşti şi CSM Olteniţa. Joc de Liga a 3-a între o trupa de puştani talentaţi şi o gaşcă de băieţi de prin Bucureşti adunaţi de către Daniel Iftodi şi îmbrăcaţi în tricourile echipei din oraşul care l-a dat ţării pe Ion Iliescu. În tribune, lume destulă. Oleacă de soare afară, a coborât lumea de prin balcoane, s-au adunat toţi fotbaliatorii din Berceni cA să vadă vedetele de mâine ale dinamoviştilor.
Pe teren, jale mare. Exact ca in film. Nimic spectaculos, nimic care sa impresioneze. La ce salarii sunt acum în Liga a 3-a, nici nu te poţi aştepta la altceva. Ca urmare, meciul s-a transformat într-o şuetă pentru cei de pe margine. În tribune, înainte patronului Ionuţ Negoiţă, care a venit la pauză şi a parcat maşina cât un autobuz pe locul în care se face grătarul, a sosit un băieţandru. Îmbrăcat într-un trening de firma, de culoare gri melanj, cu o borsetă Louis Vuitton după el, tânărul a urcat şchiopătând câteva scări, după care s-a aşezat şi a urmărit cuminte ruşinea de meci de fotbal ce se petrecea pe arena din Berceni.
Dinamo, chiar şi la echipa a doua, a avut mereu jucători talentaţi. La pauză, dau să-l întreb pe tânărul cu ţinută de fotbalist dacă Niţea, din Popeşti,mai joacă la ei. “Nu ştiu, eu sunt născut în 1999. Nu-l cunosc”, se apară timid băiatul. “Niţea e născut în 1995. E atacant. Tu joci la ăştia?”, încerc eu să-l conving. Sunt insistent, sunt ziarist, ce mama dracului! În zadar. La discuţie mai asista şi părintele unui copil din curtea lui Dinamo, care intervine. “Băiatul e Robert Moldoveanu. Aici joacă Dinamo ÎI, iar el este de la Dinamo 1, de la prima echipa”, explică bărbatul. M-a blocat. Ce să-i mai spun? Mă apar, că n-am de ales. “Îmi pare rău, eu nu mă uit la televizor, nu cunosc fotbaliştii”. Poate ca trebuia sa-i spun ca sunt pictor. Omul continuă cu prezentările. “S-a accidentat în Cipru, în cantonament, şi a fost operat în Turcia”. Gata. Deja nu mai pot. Deschid telefonul, dar căutare pe Google numele lui Robert Moldoveanu şi observ că e atacant.
Imediat în minte îmi reapare o secvenţe pe care am trăit-o în 2010, la Rotterdam. Turul Franţei la ciclism îşi petrecea primele etape în metropola olandeză. Organizatorii au dus linia de start, într-una din zile, chiar pe malul răului. Acolo, langa o cârciumă, îmi apare în faţă un bărbat trecut de 30 de ani. O figura cunoscută. Ten măsliniu, par uşor grizonat. Stau şi mă gândesc, încerc să-mi reamintesc, dar până la urmă, după câteva minute în care am stat unul lângă altul şi ne-am uitat la biciclete, n-am mai rezistat şi l-am întrebat: “Excuse me! Are you football player?”. Fără să clipească, fără să dea ochii peste cap, fără să se simtă jignit, mi-a răspuns timid. “Yes. I played for the naţional team of Holland”. Gata. Am încheiat discuţia. Nu ma mai joc.
Seară, la hotel, apucă-te şi da căutare pe internet. Nu mi-a trebuit să răsfoiesc mult pentru că imediat am descoperit ce am facut. L-am întrebat pe Roy Makaay dacă e fotbalist. Băiatul a jucat, printre altele, la Bayern Munchen vreo patru ani, iar în 2003 a fost desemnat Gheata de Aur a Europei, titlu care se acordă celui mai bun marcator de pe Bătrânul Continent. Dar in perioada aia, daca imi amintesc bine, chiar nu ma uitam la televizor.
În ambele situaţii am fost henţ careu. Nu ştiu dacă este una mai penibilă ca altă, dar cert este că acum Robert Moldoveanu are toate şansele să-i calce pe urme lui Roy Makaay. O să treacă peste accidentarea de acum şi va ajunge să dea gol după gol pentru Dinamo, pentru echipa naţională, iar mai apoi se va perindă pe cele mai mari cluburi din Europa. Mai trebuie doar sa indure un pic si să accepte că gloria nu se trăieşte în tribună, printre microbişti care nu-l cunosc chiar dacă se uită la televizor, ci doar pe teren, în iarbă.
