Deși în pandemie ne făcuserăm eroi din ei, în ultimul timp, prin cazul „Pantelimon”, tocmai umanitatea medicilor a fost pusă la îndoială. Documentarul realizat de Av. OTILIA SAVA, împreună cu fotoreporterii CRISTINA ANCULETE, BOGDAN DINCĂ ȘI ANDREI POPOVICI, vrea să arate că la Spitalul Clinic SANADOR se face nu doar chirurgie de înaltă performanță, cu roboți medicali de ultimă generație, ci, mai ales, că există oameni care sunt și medici de excepție! Veți vedea, la finalul lecturii, că Q Magazine „a scos sufletul” din ei”! FLORIANA JUCAN
BOGDAN MARȚIAN: NU PUTEM FACE ACEASTĂ MESERIE FĂRĂ SUFLET
Doctor în Științe Medicale, dr. BOGDAN MARȚIAN s-a alăturat echipei SANADOR în anul 2016, fiind în prezent Șef Secție Chirurgie Generală, Director Medical al spitalului și Președinte al Consiliului Medical SANADOR. Foto Bogdan Dincă
În anticamera întâlnirii cu doctorul BOGDAN MARȚIAN am fost convinsă că mă voi lovi de rigiditatea statuii care se ridica cu fiecare performanță ce i-a pavat un parcurs impresionant în medicina românească. L-a condus de la stagiatura în Clinica de Chirurgie Pediatrică de la Spitalul „Marie Curie”, unde a lucrat cu regretatul profesor Alexandru Pesamosca, la medicina generală, apoi laparoscopică și, mai nou, robotică. Pentru că am descoperit o abordare rațional-empatică, cum avea s-o numească pe parcursul acestei discuții purtate pentru cititorii Q Magazine, am încercat să înțeleg care sunt resorturile umane care se ascund în spatele scutului unui chirurg.
„VIAȚA SE POATE TERMINA UN PIC MAI TÂRZIU”
Abordarea surprinzător de caldă te face să te gândești că, așa cum adevărata libertate se naște în captivitate, în egală măsură, cele mai curate izvoare de umanitate sunt ocrotite de fântâni care se deschid doar în prezența ochilor obișnuiți cu adâncimi.
„Existența mea este legată de cea a pacienților. Este firesc să fie așa și la fel simte fiecare doctor, pentru că tratăm oameni. Fiecare pacient al nostru este unic, sarcina noastră fiind să găsim un echilibru între standard, protocoale și suferința de moment a pacientului.
Medicina împrumută, astfel, conceptul de personal tailor, încercând de fiecare dată să croiască o situație potrivită pacientului.
Înainte de toate, trebuie să înțelegem care este rostul protocoalelor. Sunt construite pe baza experienței a sute de mii de cazuri, pe baza dovezilor științifice medicale, fiind culese din nenumărate studii enunțate de cei mai de vază. ori cei mai credibili specialiști din fiecare domeniu medical și, prin urmare, însumează maximul nivelului de cunoștințe într-un anumit moment.
Pe lângă faptul că aduc informație și cunoștințe celui care le citește și trebuie să le aplice, protocoalele te conectează la ultimele noutăți dovedite a fi eficace.
Mai există o rațiune pentru care se aplică, fără să fie una medicală: protocoale ne apără în fața justiției și împotriva acuzelor care pot fi absolut nejustificate.
Au și rostul de a dovedi că am făcut bine și corect din punct de vedere medical, atunci când vom fi întrebați. Sunt cazuri în care, oricât de corect ai acționat, totul poate fi contestat.
Pacienții mai și mor, oamenii mai și mor. Viața noastră, la un moment dat, se termină, dar, cu ajutorul medicinei, se poate încheia puțin mai târziu. Putem să amânăm decesul, dar toți murim până la urmă.
Când ai o boală care nu poate fi tratată, înseamnă că nu există posibilitate de tratament, iar nu că îmi lipsesc mie aceste cunoștințe.
Protocoalele au un alt avantaj: ne-au învățat că, în special, cancerele trebuie tratate în echipă multidisciplinară”, spune medicul.
COMISIA ONCOLOGICĂ TUMOR BOARD
„La SANADOR există o comisie oncologică, pe care o numim Tumor board, întrunind mai mulți specialiști din toate ramurile care pot interveni în tratamentul cancerului, și care are rolul de a identifica necesitatea și posibilitatea de tratament, dar, mai ales, identifică ordinea în care trebuie făcute tratamentele, pentru că în cancer este foarte important cu ce începi”.
Întrucât eu pot simți căldură și empatie în discuția noastră, sunt curioasă în ce măsură le pot avea și pacienții interlocutorului meu: „Uneori e greu. Unde sunt atât de mulți pacienți, și empatia se poate disipa. Dar, dincolo de cantitatea de care vorbeam, empatia trebuie dozată corect.
Pacienții au boli severe uneori. Noi știm că nu putem face prea multe în cazul lor, dar trebuie să existe aceeași empatie față de ei. Prea multă apropiere în aceste cazuri terminale îi sugerează pacientului că nu există soluție. Trebuie să ne adaptăm fiecărui pacient și fiecărei familii, pentru că sunt situații în care aparținătorii sunt mai dificili decât pacienții.
Nu putem face această meserie fără suflet. Oricât de bine ne-am cunoaște profesia, oricât de buni suntem în practică, oricât de docți am fi, oricât de instruiți, sau oricât de celebri, fără suflet nu putem fi.
Să știți că puțini dintre noi se nasc empatici. Ceilalți trebuie să ajungă la compasiune prin exercițiu. Gândindu-mă retrospectiv la cum eram în tinerețe, să știți că eram destul de rece.
Am devenind empatic practicând și dându-mi seama că, atunci când am reușit să mă apropii mai mult de un pacient, ne-a fost amândurora mai bine.
În meseria noastră încercăm să-i alinăm pe toți și cu medicina, dar și cu vorba. Încercăm să le inducem o atitudine pozitivă, dar una optimist-rațională.
Dacă pacienții au încredere în capacitatea lor de a se vindeca și în capacitatea doctorului de a le aplica cele mai bune tratamente, atunci lucrurile merg mai bine.
Noi nu suntem Dumnezeu. Noi facem ceea ce ar trebui făcut și sperăm întotdeauna să nu greșim. Au fost situații în care m-am întrebat, în fața unui caz care nu mergea bine, dacă am făcut tot ce trebuia, dacă aș fi putut să fac ceva altfel și nu am avut puține nopți în care m-am gândit la pacientul pe care l-am operat ieri, sau alaltăieri și care nu avea o evoluție bună.
Sunt sigur că majoritatea colegilor mei au astfel de introspecții”.
AVIATORUL DE NEUITAT
Trebuie să constant că aceasta este zona de umanitate, de vulnerabilitate și de frumos pe care cei de acasă n-au cum să o cunoască. Și pentru că am ajuns în zona de poveste, îl rog „să-mi dăruiască” un pacient pe care nu l-a uitat vreodată. Tonomatul amintirilor are aceeași precizie chirurgicală, extrăgând: „dintre toți oamenii, un pacient anume îmi este mai aproape, și pentru că am rămas prieteni timp îndelungat. Eram tânăr și eu când s-a internat un tânăr aviator, care făcuse un ulcer hemoragic. Deși colegii mei i-au propus alte variante, pacientul m-a ascultat și nu s-a operat, s-a tratat și s-a vindecat. La vreo doi ani a venit și cu tatăl său, care avea o tumoră de colon, destul de avansată. M-a ales pe mine, deși eram, încă, tânăr și existau legende la care putea să apeleze chiar în spitalul în care lucram.
Am făcut o operație foarte mare, în care am scos și stomac, și intestin gros, și intestin subțire, și, în mod surprinzător, a mers perfect. Peste vreo patru sau cinci ani a făcut un alt timp de cancer, pe care tot eu l-am operat și a trăit foarte liniștit până la 88-89 de ani”.
Pentru a rămâne în poveste, sunt curioasă de începuturile unei „profesii care amână sfârșitul”.
„Mi-am dorit să devin chirurg de când eram în liceu. Am început meseria cu profesorul Pesamosca, și încă din vremea studiilor universitare îmi doream chirurgia pediatrică.
Mă loveam mereu de întrebarea dacă aș fi în stare să tai copii. Răspunsul a rămas unul foarte simplu: trebuie să-i facem bine!”.
Și pentru că vorbim de făcut bine, aș vrea să știu când simte medicul din fața mea cea mai mare satisfacție profesională: „Când un pacient complicat s-a vindecat, indiferent dacă vorbim de pediatrie sau de oncologie. De fapt, iubesc pacientul și omul. Cred că acestea sunt bateriile care mă încarcă. Cu cât este mai complicat, cu atât bucuria este mai mare. Mă feresc să-i spun satisfacție, pentru că poate conduce într-o zonă de infatuare. Or, infatuarea este foarte periculoasă, nu doar pentru chirurgi, ci pentru medici, în general.
O spun eu, care am fost acuzat în tinerețe că eram infatuat profesional. Îmi amintesc de perioada revenirii de la specializarea din Elveția, fiind acuzat că m-am întors cu niște idei care nu erau concordante cu ceea ce făceau medicii mai vârstnici. Nu m-am simțit niciodată un infatuat, dar cred că am fost.
Și pentru că suntem acuzați că ne credem Dumnezeu, să știți că în sala de operații nu am timp să mă gândesc la divinitate. Acolo trebuie să fiu rece și să nu-mi tremure mintea!”, spune interlocutorul meu, amintindu-mi o glumă care circulă prin spitale: Știți care e diferența între un medic și Dumnezeu? Dumnezeu nu se crede medic.
Cu cât este mai complicat, cu atât bucuria este mai mare.
DOZA DE ADEVĂR
„Deși ar trebui să nu-mi tremure nici vocea, uneori este dificil să-i spun pacientului adevărul, mai ales pentru că și legea ne obligă. Dar încă există familii care ne roagă să nu le spunem pacienților că au cancer, pentru că sunt speriați și le explic că dacă un bolnav este deja luat în stăpânire de frică, înseamnă că el bănuiește că are cancer. De ce să-l mințim? Pacientul trebuie să știe ce are, dar trebuie să știe și că îi rămâne, de cele mai multe ori, șansa de a se vindeca”.
Dacă știm ce are, se poate trata pacientul român aici la fel ca în străinătate? Este una dintre întrebările recurente pe care ne-o punem toți. Doctorul Marțian ne oferă și răspunsul: „În bună măsură, da”.
„De ce să plece românii în străinătate, când să te tratezi în țara ta îți dă confortul de a sta de vorbă cu un compatriot și de-a te putea vindeca în limba ta maternă, ca un cetățean egal?
SANADOR, de pildă, este locul în care cei care vor să facă lucrurile corect, pot să le facă așa cum trebuie, pentru că au la dispoziție tot ce-și doresc. Pacienții trebuie doar să aibă încredere. Dar ei pot fi tratați la fel de bine la noi. Chiar am văzut destule cazuri care ar fi putut fi tratate mult mai bine aici.
Unul dintre motivele pentru care am plecat de la Spitalul de Urgență Floreasca și am venit la SANADOR era strădania zilnică de a găsi și de a avea instrumente cu care să fac ceea ce știam că pot face.
Lupta asta genera, în primul rând, o oboseală mentală, nu neapărat fizică, pentru că noi, chirurgii, suntem oameni rezistenți”, spune medicul.
Ce i-ar plăcea să se mai întâmple? Ce-ar mai vrea să prindă? „Nepoți!”, răspunde cu umor.
„Îmi este imposibil să spun unde va ajunge chirurgia peste cinci ani. Încerc să mă adaptez în fiecare zi, așa cum am încercat să lucrez cu robotul, față de care nu mi-am exprimat vreun mare entuziasm la început. După ce am început să lucrez, mi-a plăcut foarte mult și îmi place. Dacă vorbim de căsnicii bune, robotul mă ascultă de fiecare data!”
Pentru că am ajuns la căsnicii, e timpul potrivit să aflu dacă profesorul va rămâne nemuritor doar în viața profesională, sau are și copii.
„Am o fată care este doctor și care face o meserie grea – medicina de urgență. Cred că i-am transmis seriozitatea pentru profesia pe care și-a ales-o. Nu din ce i-am spus, ci, mai degrabă, din frământările pe care le-a simțit în casă.
Și pentru că vorbim despre moștenirea noastră, cea mai mare părere de rău este că nu mai putem fi erudiți, așa cum erau maeștrii noștri”.
Pentru că ne-am ajuns din urmă sfârșitul și întâlnirea cu un profesionist care a transformat medicina în artă a luat sfârșit, aș vrea să terminăm pe o acută cinefilă. I-au plăcut foarte mult The Sting (Cacealmaua) cu Paul Newman și Snatch, în regia lui Guy Ritchie, al cărui titlu ne-am chinuit să ni-l amintim în ultima parte a interviului.
Dr. CIPRIAN CRISTESCU: NAȘTEREA NU POATE FI ASISTATĂ DECÂT DE MEDIC, DEȘI AR FI FOST BINE SĂ FIE DAT ÎN JUDECATĂ ȘI UN ROBOT…
Doctorul CIPRIAN CRISTESCU s-a alăturat echipei SANADOR la 1 ianuarie 2024, fiind coordonatorul Secției de Chirurgie Ginecologică Laparoscopică.
Medicul CIPRIAN CRISTESCU s-a obișnuit în 30 de ani neîntrerupți de profesie să nu vorbească despre omul din spatele performanțelor care au făcut diferența între viață și moarte, lăsând sarcina calculării dozei de umanitate și empatie în dreptul pacientelor. Și acestea-l sună după șapte ani să-i spună că viața poate să învingă și cel mai încăpățânat diagnostic, ori să-l roage să le asiste propriile fiice, după 25 de ani de când au venit pe lume în mâinile lui, și care se pregătesc acum să devină mame.
PREȚUL DE „NEPREȚUIT”
În anticamera pregătirii interviului citisem pe forumurile de specialitate despre bonomia cu care-și întâmpină pacientele și despre optimismul contagios care ajută la vindecare, cot la cot cu înțepăturile laparoscopice. Dar nimic nu m-a pregătit suficient pentru întâlnirea cu efervescența unui medic îndrăgostit iremediabil de viață, cu atât mai mult cu cât am stabilit împreună, prin calcule, că este „medicul primar” al unui „oraș” de 10.000 de suflete, pe care le-a ținut pentru prima dată în palme când au coborât dintr-un alt univers.
L-am întrebat de la început care este prețul cel mai mare pe care-l plătește un medic. Răspunsul s-a rostogolit cu energia unui superkinetic: Timpul.
„Specialitatea noastră ne cere să fim în stare de alertă 24 de ore din 24. Din punct de vedere al pacientelor gravide, suntem ca ambulanța.
Și nici nu poate să fie altfel, pentru că noi ne-am confundat viețile cu singura specialitate în care avem doi pacienți într-unul: femeia gravidă și copilul. Suntem singurii medici care ne ocupăm de două vieți: una mică, una mare. De asta este atât de frumoasă specialitatea noastră.”
Întoarcerea la rădăcini mă determină să-l întreb despre începuturi. Eram convinsă că un om cu o empatie aparte nu putea să aibă decât un motiv subiectiv. „Mi se trage din anul întâi de facultate. Eram în anul 1997, iar soră-mea mea era gravidă și trebuia să nască la actualul Spital Universitar. Din lipsă de personal, studenții la medicină erau obligați să facă două săptămâni de practică în spitalele din fiecare oraș. Ne-au repartizat pe fiecare secție, ne-au îmbrăcat în halate albe și eram atât de respectați, de parcă n-am fi fost doar studenți, ci deja doctori. Ne strigau tovarășul doctor!, iar noi întorceam capul uitându-ne după un doctor adevărat. Și, încet – încet, învățai meserie, până ajungeai să devii unul”
PRIMA NAȘTERE
„Prima femeie pe care am asistat-o la o naștere naturală a fost o gravidă care era la al cincilea copil. A adus-o salvarea repede, am pus-o pe masă la camera de gardă și înainte să apuc s-o examinez a tușit de două ori și mi-a trântit copilul în brațe.
Și când am văzut cât de ușor este să naști, mi-am spus că mi-am găsit vocația: mă voi face obstetrician.
A venit Revoluția, am terminat facultatea, am ales obstetrica și am învățat meserie de la maestrul meu, doctorul Sorin Puia, Dumnezeu să-l ierte! Este cel care m-a ghidat să fac chirurgia minim invazivă laparoscopică, deși nu-mi plăcea deloc.”
Reîntâlnirea cu cei care l-au zidit face ca vocea să coboare cu un ton spre starea de recunoștință și de pioșenie cu care privim în ochi un trecut bun cu noi. Pentru că ochiul doctorului Puia părea să vadă mai departe decât timpul lui, am fost curioasă dacă-l putem numi vizionar.
„Cu adevărat vizionar. Pentru că vedea laparoscopia viitorul medicinei, ne-a luat și ne-a plimbat prin toate spitalele, în ciuda opoziției noastre de a ne vedea lucrând fără tăieturi ample. Și a avut dreptate. Cu excepția operației de cezariană, am ajuns să lucrăm cu roboți. ”
Pentru că roboții reci s-au inserat într-o discuție caldă, am fost curioasă cu ce ochi vede medicul Ciprian Cristescu prezența robotului în viața profesională.
„Sunt la vârsta la care o văd cel mai bine. Mai ales pe noi, medicii ajunși la o vârstă, robotul ne ajută enorm, pentru că vede mai bine ca noi. Cred că am venit la timp la SANADOR, unde avem acces la chirurgia robotică de cel mai înalt nivel, pentru că în spitalele de stat roboții sunt foarte rari.
Singura limită a robotului în obstretică este că nu poate să facă operații de cezariană. Deci, medicul nu poate fi înlocuit.
Deși, în situațiile în care gravida năștea în taxi în drum spre spital, marele profesor Bogdan Marinescu avea o glumă: Vezi ce bine iese copilul când nu intervine medicul?
Nașterea nu poate fi asistată decât de medic, deși ar fi fost tare bine să fie dat în judecată și un robot și să primească sancțiunea de a fi scos din priză trei luni. Medicii tineri ajung să se ferească de obstetrică, pentru că este locul în care se înregistrează cele mai multe reclamații.”
Îl provoc pe interlocutorul meu să-și amintească o situație paradoxală pe care a luat-o cu el peste timp.
„Într-o noapte în care eram de gardă a venit cu salvarea o doamnă de la Ploiești, care știa că are o sarcină gemelară, prematură. Am internat-o și, după burta mare pe care o avea, nu am chestionat numărul copiilor pe care urma să-i aducem pe lume. A ieșit primul copil și atât. Dimineață, devreme, am fost chemat la camera de gardă, unde familia mă acuza că am furat un copil.
Dacă ați fi întrebat atunci un doctor cum se pune diagnosticul de sarcină gemelară, ca să fii sigur, îți spunea simplu: după ce se naște al doilea copil!
O altă pacientă știa că are sarcină gemelară. După ce au ieșit primii doi copii, de noi s-a apropiat al treilea cap. Avea tripleți.
Deci, în medie, am avut două nașteri bune, cu compensările de rigoare, în care plusurile și minusurile m-au convins și mai mult că sunt pe drumul cel bun.”
După discuția despre roboți, este momentul cel mai potrivit să aflăm care este lentila prin care vede doctorul Ciprian Cristescu viața care se poate naște în laborator, cu conotațiile ei suprarealiste pentru vechii maeștri old school.
„Pot spune doar că fetița mea, care are șapte ani, este concepută prin fertilizare in vitro. Prima oară s-a făcut fertilizare in vitro la Timișoara, unde doctorul Munteanu vedea doar 15% dintre femei plecând cu copiii lor acasă. Procentul s-a dublat acum, reușind să punem copii în brațele mamelor care, pe vremea noastră, puteau doar să se roage, ori să înfieze.”
VIAȚA MERGE MAI DEPARTE
Fiind un atlet care participă la venirea vieții pe pământ, trebuie știut că doctorul Ciprian Cristescu se simte cu adevărat învingător când reușește să salveze o viață de sub dărâmăturile și ruinele unui diagnostic. „Stiți cu ce rămîne un medic? Cu telefonul primit după șapte ani de la o intervenție fără speranțe, la capătul căruia este vocea unei femei care-mi spune că este bine.
La fel de uimitor este să operăm femei tinere, care n-ar mai putea să aibă copii și totuși se încăpățânează să ne contrazică în clipa în care ne sună din postura de mame.
Pentru că sunt impresionată de starea naturală de bucurie din care vorbește cu poftă despre o nouă zi, o nouă provocare și un motiv în plus de a iubi cu pasiune profesia căreia și-a dăruit viața, îl întreb în ce măsură folosește pacientelor acest jois de vivre.
„Este important să avem paciente relaxte, mai ales că vin speriate de boala halatelor albe. Înainte să fie speriate de un diagnostic, sunt speriate de medic.
În specializarea noastră mai avem de trecut un examen dificil, pentru că pacientele noastre sunt puse în situația ingrată de-a se dezbrăca.
Una dintre ele a înțeles că trebuie să se dezbrace de tot și am găsit-o în pielea goală, motivând că avea doar o rochie. Ne-am amuzat că putea doar să o ridice, dar revenind la fondul problemei, având în vedere disconfortul unei femei de a fi într-o postură în care se simte vulnerabilă, cu atât mai mult ține de medic să creeze un spațiu de firesc, care să nu-i submineze stima de sine.
Devine o problemă mai ales când medicul ginecolog e un bărbat. Am paciente care spun că le este rușine de mine, dar le asigur că îmi păstrez ochii doar pentru că nu le pot consulta fără să văd. Umorul poate fi cea mai bună anestezie în situații incomode.
La fel de incomodă ar putea părea situația în care am operat 15 femei care-și doreau să aibă în buletin CNP masculin.
Încerc să operez oameni și să nu operez cu discriminări și concepte care ne depart de problemele unei paciente.
Unele dintre ele erau ajunse la menopauză, ca dovadă că timpul nu rezolvă toate neajunsurile. Uneori primeam un telefon de la o voce mai groasă decât a mea, care-mi cerea să-i fac o histerectomie. În regulă, continuam eu, dați-mi, vă rog, soția la telefon! Nu, pe mine trebuie să mă operați!”
Pentru că sunt în prezența unuia dintre medicii care au scris istorie, îl întreb dacă are idee câte vieți a adus pe lume.
„Nu m-am gândit vreodată. Dacă punem o medie de 30 de ani, cred că în jur de 8-10.000 de vieți. N-am numărat gemenii aici. Și nici tripleții.
- Deci putem spune că aveți un oraș?
- Da, un fel de Lehliu – Gară.
- Gară, bine spus, pentru că vă aflați mereu între două lumi și exact în gara în care vine viața pe pământ.
- Pot să vă spun că cea mai mare bucurie a mea este să scot viitorul țării.”
Pentru că „scoate viitorul” în fiecare zi, îl întreb cum arată prezentul după ce părăsește munca la spital.
„Sunt un tată de fete. De două fete. Și nu voi mai face altele, pentru că și acum sunt unii care, când mă văd pe stradă cu fetița mea de șapte ani, îmi urează să-mi trăiască nepoțica. Mă uit cu fetele la desene animate, de exemplu la Micul ticălos IV, Minionii.
De când sunt la SANADOR am reușit să trăiesc și pentru mine. Niciun prieten nu a crezut că, la cât eram de zbuciumat și de superkinetic, îmi voi găsi ritmul într-o clinică privată. Însă regula și norma te ajută să ai timp să te bucuri de realizările muncii tale, pe care, în ritmul vieții din spitalul de stat, nici nu mai apuci să le înregistrezi. Faptul că aici am timp destul să mă ocup de fiecare caz mă transformă într-un medic și mai bun pentru pacientele mele.”
Dr. CONSTANTIN GÎNGU, OMUL CARE LOCUIEȘTE ÎNTR-O PROFESIE
Conf. dr. CONSTANTIN GÎNGU este doctor în științe medicale, medic primar Urologie, coordonator pentru Chirurgia Urologică, Oncologică și Reconstructivă la Spitalul Clinic SANADOR
Conf. dr. CONSTANTIN GÎNGU a înregistrat nenumărate succese în ultimii 20 de ani în chirurgia urologică reconstructivă, făcând intervenții în premieră și reconstrucții de uretră cu grefe, la limita dintre chirurgia plastică și urologie. Între medicina clasică, laparoscopică sau robotică, alege simplu: „Calea cea mai adecvată!”
„MEDICINA ȘI CHIRURGIA NU SUNT MATEMATICĂ”
„Noi preferăm să iasă bine operația, iar pacientul să fie bine, deziderat pe care îl poți atinge doar dacă alegi calea cea mai adecvată. Specialiștii din străinătate, care încep direct cu medicina robotică, nu mai au experiență de chirurgie clasică, oncologică, iar asta vine la pachet cu neajunsuri, pentru că sunt situații în care trebuie să intervii clasic și să fii stăpân pe tine pentru a repara problemele care apar.
Trebuie să știți că există mai multe trepte ale profesiei de chirurg. În afară de titluri și diplome, care pot fi obținute de oricine, chirurgia reprezintă o coordonare între partea tehnică, pe care trebuie s-o stăpânești, și capacitatea de a lua decizii rapide, care trebuie executate corect și, nu în ultimul rând, necesită o precizie maximă. Operațiile extrem de dificile probează cel mai eficient aptitudinile unui chirurg, fiind turnesolul potrivit pentru treapta profesională pe care a reușit să urce”.
Dacă muzica e și matematică, medicina e multă variabilă. „Nu putem spune că avem boala X și, după ce facem câțiva algoritmi, am rezolvat problema. Cu predilecție în chirurgie, lucrurile sunt extrem de complexe. Unii prieteni matematicieni își imaginează că, în medicină, cineva inventează ori descrie un tip de operație, iar noi, ca niște furnici într-un șir indian, nu trebuie decât să facem la fel. Aș invita orice matematician care minimalizează chirurgia să ia un bisturiu în mână și să vadă că nu este suficient să știi un script. Pe pacient nu îl știi niciodată. Este suficient să înceapă o sângerare care nu era trecută în manual și pe care trebuie să știi s-o controlezi, pentru a înțelege că doar dacă urci toate treptele profesionale despre care vorbeam mai devreme poți fi un chirurg performant”.
Niciun pacient nu are o singură boală, spune medicul. „Cele mai mari satisfacții rămân rezultatele bune, de care ne dăm seama intraoperator. Ne lovim de multiple afecțiuni, fără ca toate să se poată rezolva chirurgical, astfel că avem sarcina dificilă de a naviga către un rezultat bun printre afecțiunile cardiace, de exemplu.
Mi-aș dori, în profesia mea, să văd pacienți oncologici care vin la spital cât mai aproape de primul stadiu de diagnosticare. În stadii avansate, putem să mai ajutăm doar pe jumătate. Îți rămâne să preiei cazul de unde ți s-a adresat și să vezi ce se mai poate redresa. Când îți asumi un pacient, ajungi să faci operații care îți depășesc toate limitele specialității și atunci ai mare noroc de echipa pluridisciplinară. Din acest punct de vedere, SANADOR este extrem de operativ, putându-se mobiliza pe toate planurile. Se face imediat orice fel de investigație și, dacă este nevoie, specialiștii care nu sunt de gardă vin și de acasă pentru a monta, de exemplu, stenturi. Găsim pacienți tineri cu atât de multe afecțiuni încât poți măsura cât de bolnavă este populația”.
Uneori se confruntă cu situații care scapă unei logici medicale, pentru că sunt pacienți care au un parcurs incredibil de bun, în ciuda investigațiilor imagistice care relevă un caz extrem de dificil, cu multiple comorbidități, în timp ce alți pacienți, care ar trebui să aibă un parcurs previzibil și lin, asociază un lanț întreg de complicații ce nu se pot rezolva chirurgical. În cazurile extreme, reușita se datorează, mai ales, unei echipe multidisciplinare care se poate constitui ad-hoc la SANADOR.
Conf. dr. Constantin Gîngu s-a alăturat echipei SANADOR, deși activează încă și la Institutul Clinic Fundeni, unde colaborează de mult timp cu cel care i-a fost și mentor, reputatul profesor universitar emerit Ioanel Sinescu, așa încât poate face lesne diferența între este sistemul de stat și cel privat.
„Comparația nu poate fi făcută niciodată între SANADOR și sistemul de stat, ci între SANADOR și spitalele din alte țări. Cea mai bună comparație o pot face doar pacienții care au fost tratați în străinătate și care constată că nu au găsit chiar ce s-ar fi așteptat. Diferența se face între chirurgii excepționali și cei care au doar titluri, fără treptele profesionale care să-i aducă la performanță.
În mod categoric, la SANADOR se poate opera ca în afara țării.
Ca exemplu, eu n-am fost niciodată tentat să operez într-un spital din străinătate, pentru că de la bun început am fost angrenat într-o muncă extrem de complexă, susținută de mentorul meu, profesorul Sinescu. Iar asta mi-a ocupat atât de mult timpul, încât n-am mai apucat să mă gândesc nici în ce țară locuiesc. Se poate să aveți dreptate când spuneați că am ajuns să locuiesc într-o profesie!
Medicii nu sunt corect percepuți, din păcate. În realitate, intrăm într-un tunel în care nu mai vedem stânga sau dreapta și care nu-ți mai lasă loc de evadare.
De multe ori nu poți să dormi, pentru că te macină problemele care te urmăresc, oriunde te-ai afla. Niciodată nu ești liniștit și n-ai niciun fel de scăpare. Problemele sunt mereu la locul lor, în mintea ta, și așa ajungi să comunici mai puțin cu cei mai apropiați, pentru că ai alte voci cu care vorbești. Ai mereu lucruri care nu te lasă deloc în pace. Chirurgia îți dă mereu peste nas: când te crezi mai deștept, îți demonstrează cât de mult mai ai de învățat.
Ce este de învățat și pentru pacienți este că, indiferent de solicitarea lor de a fi operați cu tehnologii moderne, sunt situații în care medicina clasică oncologică este soluția corectă. Chiar dacă medicina robotică oferă pacientului, în loc de o incizie foarte mare, posibilitatea unei recuperări mai ușoare, o calitate a vieții mai bună și o integrare mai rapidă în viața socială, confortul pălește în fața singurelor soluții ce îi pot salva viața”.
De multe ori nu poți să dormi, pentru că te macină problemele care te urmăresc, oriunde te-ai afla. Niciodată nu ești liniștit și n-ai niciun fel de scăpare.
„CÂND EȘTI ÎN SALĂ, NU MAI EXIȘTI PENTRU TINE”
„Dacă facem diferența între tehnologii, sigur nu facem niciodată diferențe între pacienți”, spune medicul Gîngu. „Fiecărui pacient trebuie să-i dai tot. În sala de operații, ești conectat la viața pacientului tău și nu există loc pentru compromisuri. Ești ca pe front. Cei care ne critică ar trebui să stea de gardă la urgențe 24 de ore și să nu doarmă o secundă; să vadă venind salvare după salvare și medici care nu ies bine dintr-o sală de operație ca să intre într-alta, fiind chemați pentru că pacientul sângerează, iar la 3 dimineața sunt solicitați pentru o urgență. Nu poți să abandonezi pacientul, indiferent ce urgență ar apărea în viața ta.
Stai uneori și câte opt ore în sala de operație, timp în care uiți de foame, de oboseală și de tine. După aceea, vin și consecințele. Se lucrează pe datorie, cum se spune în medicină, pentru că facem febră musculară și nu există timp de recuperare. Încerc să dorm cât se poate de mult și de bine și cam asta e tot ce pot face pentru mine”.
Ești ca pe front. Cei care ne critică ar trebui să stea de gardă la urgențe 24 de ore și să nu doarmă o secundă; să vadă venind salvare după salvare și medici care nu ies bine dintr-o sală de operație ca să intre într-alta, fiind chemați pentru că pacientul sângerează, iar la 3 dimineața sunt solicitați pentru o urgență.
continuarea aici
