Macină viața, macină...

•   „Viața e o minunăție de neînțeles, fiindcă se macină și                                            
•  se subţiază fără încetare şi totuși dăinuie şi rămâne tare.”

Ivo Andrić[1]

          Anii aceștia pandemici, care curg ca o lavă încinsă peste noi, și săptămânile  belice ce se rostogolesc de-a valma din Ucraina m-au convins iremediabil că „omul de azi e suma propriilor confuzii.”[2] În pântecele haosului programat cu dibăcie, nimic nu mai seamănă cu viața de dinaintea celor două coșmaruri. Ciclurile istorice s-au scurtat alarmant și valorile sociale „se modifică de la o generație la alta și nu dintr-o necesitate, așa cum am fi tentați să credem. Ele nu slujesc intereselor fundamentale, ci mai degrabă unei nevoi disimulate.”[3] Și câte nevoi disimulate ori simulate ne-au copleșit  recent, rod al manipulărilor și dezinformărilor lipsite de scrupule, ca la carte... Bunăoară,  „există o mulțime de cercetări care au demonstrat că noua organizare socială, începând cu alimentația,  educația, divertismentul, cultura sunt făcute astfel încât să îndobitocească omul, să-l transforme într-o  slugă obedientă. Nimeni nu-l mai vrea cioban, toți îl doresc oaie. Dacă un  copil până la vârsta de șapte ani este lăsat în fața unui televizor doar o singură  oră pe  zi, înseamnă că a fost învățat să poarte zgardă. Deci, copilul acesta va fi noul locatar al marii creșe.”[4] Perspectiva mă înfricoșează și, deodată, un behăit rău prevestitor răsună împrejurul meu, nimic nu-l mai oprește. Lumea, ca o turmă multicoloră  și multiculturală de mioare, ce mai farsă a condiției umane! Însă nu orice  păcăleală, ci una în care „fiecare generaţie omenească își are propriile iluzii în ce priveşte civilizaţia, unii închipuindu-și că iau parte la avântul ei, alţii că-i sunt martori ai prăbuşirii.”[5] Leaturi după leaturi zdrobite la moara ce nu cunoaște odihna și mila...

Ei bine, la toate asteamă îngrămădesc cu mintea în vreme ce mă plimb zorit de griji prin București, „orașul celor fără timp.”[6]

Visez tot mai des că viața de apoi nu-i tocmai născocire religioasă ca replică la viața reală. Dumnezeu îmi trimite semne, prin fel de fel de prieteni și amici mutați la cele veșnice, că m-am înșelat crezând că dincolo e hăul. O vrea să mă aducă înapoila turmă,să mă întoarcăpe drumul cel bun ? Recunosc, „simțirea poate fi rătăcitoare”[7], n-am negat niciodată infailibilitatea ei, ferească sfântul! Numai că, fără să fiu trufaș, în viața de apoi nu-mi arvunisem vreo amăgire. Prea văzusem cadavre cu nemiluita, prea mă marcaseră necropsiile și exhumările la care  participasem ca procuror... Acolo, față în față cu neființa ori cu putreziciunea cărnii, mi-am zis că țărâna nu-i decât țărână, la naiba cu metaforele ! Doar că, în nopțile din urmă, Cel din Ceruri îmi dă târcoale întruna și încearcă să-mi arate calea. Ce să-i răspund? De n-aș avea îndoieli cu toptanul... Altminteri, vorba lui Nicolae Steinhardt, „nu sunt habotnic. Din contră, sunt un mare păcătos. Și nici un adversar al celui care caută adevăruri în afara Scripturii nu sunt. Mai degrabă îl deplâng în măsura  în care mă căinez și eu. Pe  dânsul - pentru că se rătăcește, pe mine - pentru că nu posed nici abilitatea de a mă rătăci și  nici puterea de a mă pocăi.”

          Prins la răspântie, aștept. Măcar de-aș ști ce... De fapt, știu, dar mint din precauție, din teamă, căci  „păşesc cu mai mult curaj înainte când nu știu ce mă așteaptă. Nu ți se poate întâmpla nimic mai rău decât moartea, iar de moarte nu scapi !”[8]

          Adesea, mă pomenesc fredonând diverse melodii, țâșnite din afundurile  memoriei mereu reavăne. Brusc, ochii mi se înflăcărează și sufletu-mi se înaripează, o stare de beatitudine mă ia în plăcută stăpânire și mă poartă sus, deasupra cotidianului anost. Păi, „uitarea are leac pentru orice, însă cântecul e cel mai frumos mijloc  de-a trece peste toate, căci în cântec omul nu-și amintește decât ce-i doreşte inima.”[9] Și zău că nu mă mir, fiindcă „oamenii nu vor să țină minte nenorocirile și nici s-o ia înaintea necazurilor.”[10] Tra-la-la, „dimineața cântă cucul, eu  mă duc la lucru !”

          Mi-am ascuns capul în coama înflorită a unui cireș și mă simt neputincios în recompunerea prin vorbe a clipei de desprindere în frumosul  simplității divine. Nu-i nicio noutate, „în inimile oamenilor simpli, sentimentul frumuseții și al măreției naturii e de o sută de ori mai puternic și mai viu decât la noi, povestitori entuziaști în cuvinte și pe hârtie.”[11] Așa încât renunț la pornirile scriitoricești și-mi umplu nările cu mirosul inefabilului. Brusc, tresar. La ce bun să te zbați continuu, să te macini neîncetat ? Mă căinez, conștient că „am început să citesc, să studiez, dar m-am săturat și de științe; am văzut că nici gloria, nici fericirea nu depind de ele câtuși de puțin, pentru că cei mai fericiți oameni sunt niște dobitoci, iar gloria ține de noroc, ca s-o obții trebuie doar să fii îndemânatic. Din acel moment, m-a cuprins urâtul.”[12] Iar la final, „unii mă vor socoti mai rău, alții mai bun decât am fost în realitate… Unii vor spune: a fost un băiat bun, alții – un ticălos. Și una, și alta va fi minciună. După toate acestea, merită oare efortul de a trăi? Şi totuși trăiești – din curiozitate, mereu aștepți ceva nou… Ridicol și revoltător lucru!”[13] Concluzia este mai simplă decât  bănuiți: „Norocu-i orb, soarta-i rea, iar viața nu face-o para!”[14] Viață, viață, legată cu ață !

           S-a stârnit văzduhul, s-a învinețit, și prin aerul prăfos zboară bucăți de crengi luate de urgie. Lângă mine, nepoțelul meu tremură și cercetează amuțit prima  lui furtună. Îl strâng în brațe topit de dragoste  și îl îmbărbătez  ca un bunic incandescent. Parcă a fost ieri... „Ploua cu găleata, tristețe copleșitoare peste pomii înfloriţi și parcă întinați de şiroaiele pământului care curgeau fără încetare dintr-un  cer de ceaţă ce ne învăluia. Casele, curţile închise păreau mohorâte şi fără glas, turtite  la pământ. Dealurile împădurite ca ziduri de lut  rulau printre toate aceste lucruri obidite, îngenuncheate parcă de soarta nepăsătoare care turna cu găleata o apă rece care se murdărea îndată ce atingea pământul și lucrurile lui. O tristeţe grea amestecată cu amintirea vremilor de băjenie și cu grija apăsătoare a zilelor viitoare amenințătoare. Deodată s-au ivit ziduri de cetate impunătoare. Meterezuri şi turnul din dreapta intrării stau zburlite și îmbufnate. Deasupra intrării un buchet imens de trandafiri neatinși de ploaie, un zâmbet superb de viață; o frescă pe piatră sacră!”[15]

Rogu-te, viață,macină-mă mai pe îndelete, mai cu amânare, ca să-mi văd vlăstarele înmugurind pe piatra sacră a eternității alcătuită din mici efemeride !