Intru încovoiat în cimitirul „din Vale” al Islazului în a doua zi de Paști. Mi-am luat și unul dintre nepoți, ca să-l prezint bunicilor mei îngropați aici. Cu noi este, bineînțeles, și Marcel, prietenul dintotdeauna. Am stabilit dimpreună, cu niscaiva săptămâni în urmă, să le aprindem o lumânare rudelor răposate, înapoiate țărânii, pe care nu le-am mai vizitat de ani buni. Puzderie de clienți noi, semn că moartea seceră întruna în satul ce mi-a răsfățat copilăria. Citesc numele dușilor și amintirile mă împresoară, trezite la viață. Doamne, ce onomastică bogată și diferită de alte zone! Caut cu emoție mormântul părinților mamei, în partea veche a locului colectiv de veci, însă mă tot încurc pe cărările memoriei. Ploile, zăpezile și timpul au șters și crucile, le-au anulat identitatea... Uitarea i-a năpădit cu totul, abia acum au dispărut cu adevărat... Insist, refuz să mă dau bătut, o iau ba în stânga, ba în dreapta, ba înainte, ba înapoi, nimic ! Doar buruieni crescute în voie și cenușiul stratificat pe monumentele funerare înclinate de vânturile câmpiei. Renunț, deși am sufletul sfâșiat de neputință și revoltă ! Și de alean, niciodată potolit! Cel mic mă fixează într-un fel anume, de parcă mi-a simțit focul lăuntric, și mă întreabă candid: „Tataie, mergem ?”. Plecăm...
Ajungem la pensiune, e deja amiază. Soarele pripește ca vara, făcând ca iarba să strălucească. Mă întind pe gazonul verde, chiar la rădăcina unei sălcii pletoase. Adorm. Din măruntaiele pământului aud vocea lui tata-mare, ușor gâjâită, însă i-aș recunoaște-o dintr-o mie. „Eram departe, cu mă-ta-mare, și n-am vrut să ne întoarcem ! Nu mă mai țin picioarele, că doar știi, calc greu, și nici ochii nu mă mai ajută. Apoi, n-aș fi rezistat, mi-ar fi stat iarăși inima să te reîntâlnesc, mai cu seamă că îl aveai alături și pe micuț. Ce dacă s-a scurs amar de vreme, dorul de voi mă însoțește mereu și plâng des pomenindu-vă cu Veta.” Tace și suspină. Un oftat lung și puternic mă clatină. „De, mă, Florache, puteai și tu să te căznești nițel până la groapă, că cine știe când o mai veni pe la noi Marian! Și, de, îmi mângâiam și eu băieții, of, că îndărătnic ești, mă, omule !” Glasul ma'-marii m-a trezit din vis. Sau părelnicul vis? Poate că ei chiar trăiesc și orbecăie prin labirintul subteran, așteptându-mă. Pe mine și pe ceilalți urmași ai lor, că astfel sunt rânduite dintotdeauna lucrurile... Le promit în gând că data viitoare o să-i găsesc, sigur o să-i găsesc !, și o să stăm nițel la taclale, la flacăra candelei, Dumnezeu să-i binecuvânteze și să ne dea nouă, ăstora încă vii, sănătate și iubire!
