Sevilla, acum 30 de ani, prin ochii lui Gabi Balint - "Lăcă, eu undeee traaag?"

09 Mai 2016 | scris de Sebastian S. Eduard
Sevilla, acum 30 de ani, prin ochii lui Gabi Balint -

Cum a fost acum 30 de ani, în acea seară magică? La Sevilla? Își aduce aminte, cu umor și cu un stil incredibil Gabi Balint. Pe pagina sa de Facebook fotbalistul generației de aur ne face, parcă să trăim, încă o dată, emoțiile de acum 30 de ani...

E 20:15 (ora Spaniei). Vautrot la centru pregătit de primul fluier. Omul ăsta impune respect doar când te privește între ochi. Haos în tribune. Vacarm de nedescris. Tăceți, degete! Tăceți! Plumb în ghetele mele. Pleacă, plumbule, du-te unde vezi cu ochii! Emoțiile se luptă să intre în mințile și sufletele noastre. Sunt pentru prima oară recunoscător televizorului din capul meu. Face atât de urât, încât bruiază emoțiile să nu mă copleșească. Merge în continuare pe programul lui, fără să îi pese nici de emoțiile astea nesuferite, nici de spaniolii cu degetele lor prăjite în tigaia lui nea Tănase. Primul fluier al arbitrului alungă tot ce e mai greu de suportat din mine. Plumb, emoții, teamă, televizoare din cap cu programe spaniole...

 

Sufletul nostru vibrează atât de tare, că simt cum îi reducem la tăcere pe spaniolii din tribune numai cu vacarmul care răsună din cele 11 piepturi de pe teren. Nu mai e loc de nimic altceva. Gata. GATA! A început. A ÎNCEPUT!

sev1

Suntem 11 suflete pe teren, nu 11 fotbaliști. Suntem conectați unul la celălalt, nu trebuie să ne vedem, ci ne simțim. Ce dacă jucăm în alb pentru prima dată? Ne pasăm fără să ne uităm, știm unde ne aflăm fiecare, în orice moment. Suntem protejați de un scut în jurul nostru, format din românii din tribune și cei de acasă. Pe bune, chiar îl simțim. Plus tata, care conduce armata în dreptul meu de scut. Jucăm pentru noi, pentru ei, pentru România. Pentru tata. Pentru mama și vecinele de acasă de la noi, cu clătitele în față, împăturite cuminte pe șervet. În minte, am strigătul galeriei din Ghencea:

Jucăm, jucăm, jucăm și câștigăm! Steaua nu uita, astăzi vrem victoria!

Vedem tribunele roș-albastre. Și visăm. Alergăm. Visăm. Jucăm. Visăm. Pauză! Repriza a doua. Prelungiri. Se fluieră o dată, de două ori, de trei ori. Au trecut 120 de minute. Nu știu când. Sunt epuizat, am dureri musculare și cârcei. Sunt mulțumit c-am rezistat și am ieșit cu fruntea sus. Acum nimic nu mai contează. Penalty-uri?! Ok, fie. Important e că am terminat neînfrânți. Sunt liniștit. Spaniolii din tribună și-au băgat degetele cartofare în buzunare. Nu ne-au dat 3 sau 4, așa cum își doreau mulți. Sunt liniștit. Sunt liniști… sunt pe naiba liniștit! Stai că m-am enervat. Nu sunt prea mulțumit de jocul meu. Puteam să fac mai mult. Chiar puteam. De ce naiba n-am făcut? Ba că începe să mi se pară și puțin, acest rezultat de 0-0, după 120 de minute. Puteam să dau gol. De ce n-am făcut mai mult? Televizorul tace mâlc, că nu mai are loc de vocile din capul meu. M-ar lua în brațe, dacă ar putea.

sev3

Nea Imi începe să facă lista cu cei care execută loviturile de la 11 m. Și îmi întrerupe vocile din cap. Primii executanți, Majearu și Boloni!, anunță nea Imi. E-n regulă! De regulă, ei bat și în campionat și o fac bine. Super! O să fie bine. O să fie bine. Stai! N-o să fie bine! Staaaaaiiiiii! Avem o problemă. Nea Imi nu mai găsește alți voluntari pentru penalty-uri!!! Nea Puiu a refuzat, Iovan a refuzat, alții se plâng de crampe... -Hai, măi băieți! Avem doar doi până acum. Cine mai vrea să bată? Hai, curaj! Nu se întâmplă nimic dacă ratați. Nu vă ia nimeni capul! Liniște. Nimic. Maseurii ne fac masaj, noi ne plângem de dureri și cârcei de parcă eram răniți după o luptă pe front. La un moment dat îl aud greu pe Lăcătuș care era lângă mine: - Găboajă!... GĂBOAJĂĂĂ!!! Hai, mă, ce p*** a mea, batem? - Păi, eu aș bate, dar dacă nu mă întreabă nimeni..., mă trezesc vorbind și eu cu voce tare. În adâncul sufletului meu, speram să se ofere altul. Oricine!!! - Nea Imi, batem eu și Gabi și te facem cel mai mare antrenor!, anunță sigur pe el Lăcătuș și în momentul ăla mi se oprește inima în loc când îmi văd numele scris pe listă de către nea Imi, încep să tremur din toate încheieturile și îmi vine să-i spun ceva lui Lăcătuș, dar mi se pune un nod în gât. Gata. Sunt pe listă. Nu pot să dau înapoi. Lăcă, baga-mi-aș... Ce naiba ți-a venit?! Nu stăteam eu liniștit cu visul împlinit? Întrebările erau doar în televizor, adică în capul meu, nu eram în stare să le rostesc cu voce tare. Sare și 'Cap de mort' (Bărbulescu) și se oferă să bată ultimul. Gata! Asta e lista finală. Aoleu. Ion Alecsandrescu se îndreaptă spre noi și ne încurajează cu calmul lui caracteristic:

sev2

-Hai, băieți, ce a fost mai greu a trecut! Da, da. A trecut pe naiba!!! De abia acum urmează partea cea mai grea. IADUL! Privesc spre Duckadam care stă concentrat pe iarbă. El oricum era pe listă. Nu putea să se sustragă. - Hai, ursule, să te văd acum, că după antrenamente ne luai banii la pariuri, îl încurajează Lăcătuș. Am făcut multe pariuri pe câte o sută de lei cu el după antrenamente. Trebuia să-i marcăm 5 din 5 la penalty. Niciodată n-am câștigat. NICIODATĂ, mă înțelegeți? Acum urma pariul cel mare cu spaniolii. Și nu era 100 de lei miza. Era viitorul nostru. Era istorie. O istorie pe care o scriam noi. 16 jucători și doi antrenori (cu nea Puiu în ambele grupuri) într-un stadion cu 50.000 de suporteri ostili, cu niște cartofi prăjiți în loc de degete. 1, 2, 3, 4, 5… respiră, Găboajă! Se trage la sorți ordinea executării loviturilor de la 11 metri. Noi primii. 1, 2, 3, 4, 5… respiră, Găboajă! Majearu începe. Cel mai bun executant al nostru. Le-a marcat pe toate în campionat. Nu-mi fac probleme. Mă gândesc că plecăm cu avantaj. Dar, Urruti apără șutul trimis de Majearu în stânga lui. Băga-mi-aș!!! Simt cum plumbul își face loc în picioarele mele. Asta e. Până la urmă e o loterie. Cine are noroc câștigă. Noi am avut noroc că am ajuns până aici. Un noroc amestecat cu sudoare, valoare și sacrificii. Nu-i nimic, Miți. Încă nu s-a terminat. E doar începutul. Te salvăm noi. Mai au și ei de tras. Hai, ursule, fă o minune! Ia-le banii! Trage Alexanco și ursul meu apără, plonjând în dreapta. O luăm de la zero. 1, 2, 3, 4, 5… respiră, Găboajă! Urmează Boloni. Mă uit la Lăcă, el se uită la mine și înțeleg ce vrea să-mi spună: “Stai liniștit că-i facem!”. Ne uităm amândoi la Boloni care își așază mingea, își ia elan și trage în dreapta lui Urutti. Ne punem mâinile în cap când vedem că portarul spaniol pleacă, ghicindu-i colțul și apără șutul lui. Mă uit la Lăcă și vorbesc cu el în gând:

Am belit-o! N-avem nicio șansă. Au ratat cei mai buni executanți!!!”.

Se uită la mine cu privirea lui de fiară și mă liniștește: “Ai răbdare! Încă nu s-a terminat. Curaj, Găboajă!” Ce curaj?! Deja tremur tot. TOT! Mă gândesc că o să-mi vină rândul. Trebuie să fiu calm. Respiră! Hai, să vedem ce fac ei. Trage Pedraza și ursul pleacă tot în dreapta. Apăra! Mamă! Nebunie totală. Avem aceleași șanse!!! E rândul lui Lăcă. - Unde tragi?, îl întreb, gândindu-mă la Miți și Boloni, care au tras în colțuri opuse și au ratat. - Știi ceva? Mă duc și-i f** una unde s-o nimeri. Nu mai stau eu să aleg colțuri! Îl urmăresc cum merge hotărât să ia mingea să execute. Întotdeauna mi-am dorit să am tupeul lui Lăcătuș. Nu l-am avut, dar m-am folosit de el. M-a motivat în multe meciuri. Sigur, de câteva ori a trecut peste limita regulamentului, dar tot a fost un imbold pentru mine. Îmi spuneam: “Mai, dacă el, cu un an mai mic decât mine poate să facă asta și asta, are curaj, eu de ce naiba nu pot să fiu ca el?! Asta îmi lipsește. Curajul lui Lăcătuș. Cu el pot dărâma munții!” Pleacă Lăcă să execute, ia mingea hotărât, își ia elan și îi f*** una pe gustul meu. Gol! GOOOOOOL! GOOOOOOOOOOOOOOL!

sev4

GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL! În sfârșit, primul gol. Avem avantaj. Răsuflu ușurat. Ești mare, Lăcă!!! Ai scăpat. Urmez eu și mi se înmoaie și mai mult genunchii. Dar până să leșin, mai au și ei de tras. Pichi Alonso. Greu pentru Duckadam. Al treilea e greu de apărat. Mă uit să văd unde execută spaniolul. Ursul a plecat de două ori în dreapta. Poate schimbă acum. Tremur tot, mă rog în gând, deschid ochii și privesc. Alonso trage în același colț și ursul meu pleacă acolo pentru a treia oară. Mă, ăsta-i nebun?!, mă întreb fericit văzând ce se întâmplă. 3 penalty-uri aparate! TREI!!! Așa ceva nu s-a mai văzut. Vai! E rândul meu. AL MEU. Urmez eu. EU! Vautrot mă cheamă. Îmi vine să-l întreb: EU?!?!?!?! Nu am putea să sărim peste asta? Dar îl aud pe Lăcă: - Hai, Găboajă, curaj! - Unde să bat?!??! - Hai, lasă că știi tu! Știu pe naiba, murmur în gând. Genunchii nu mă ascultă, tremură ca niște piftii. Televizorul vâjâie, inima îmi sare din piept. Dar gândul îmi fuge la tata. Este în tribună, nu îl văd, dar îl simt cum strânge în mână fanionul roș-albastru. Nu pot să-l fac de rușine. Nu pot. Nu l-am făcut niciodată. Nu m-oi apuca acum! Hai, curaj, Găboajă, că nu-ți taie nimeni capul! Și oricum nu-l plec. Oricum, ieșim cu capul sus după finala asta. Ma încurajez singur degeaba. Dar ce-ar fi să facem istorie? Unde naiba să bat? Undeeeee? Iau mingea, o așez pe punctul de 11m și-mi iau elan. M-aș fi dus până la poarta opusă, până la hotel, până-n România la Sângeorz-Băi pe jos în acel moment, numai să fac elanul ăsta cât mai lung. În fine. Curaj, Găboajă! Plec să trag. Unde naiba trag? În ce colț? Parcă pășesc pe nori când mă îndrept spre minge. Nu, nu, sunt într-un vis. Îmi vine să închid ochii, s-adorm pentru un moment și să mă trezesc cu cupa în brațe. Să scap naibii de această povară. Cine m-a pus? Cineeeee? Ei, cine. Uite acuș, acuș, acuș, e vina lui Lăcătuș! Ia gata, că trag. Trag! Îl simt pe Urruti că pleacă în stânga și-mi lasă colțul din dreapta lui liber. Ca o invitație: "Măi, țărane, trage acolo dacă vrei să marchezi!", parcă îl aud și acum în închipuirea mea. Ia gata, că trag. Și trag. Și... GOOOOOOOOOOL! GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL! GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL! 2-0 și m-am liniștit. GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!, urlă la reluare și televizorul din capul meu. Răsuflu ușurat ultima dâră de oxigen care mi-a rămas. Și-mi vine să zbor. Avem 2-0, ce naiba!!! Cum ar fi dacă… Urmează al patrulea pentru ei și Duckadam. Văd ursul cum se pregătește. Își ia poziția în poartă. Se concentrează. Hai, ursule! Apăra-ți puii! Fă-ne campioni! Și închid ochii. Trage Marcos. Recunosc, nu pot să privesc. Ascult doar. Se aude mica noastră galerie. Duckadam! Duckadam! Duckadam!!! Deschid ochii și sunt campion european! Visez? Ce mai contează. Plutesc? Da!!!

sev5

Marcatorii... Ai avut idee bună, Lăcă!

Îmi zăresc colegii alergând ca nebunii spre portarul nostru. Bărbulescu a luat-o în altă direcție. Unde naiba fuge ăsta?! Plec și eu spre Duckadam, dar nu pot să alerg. Sunt amețit. Nu-mi vine să cred. Îl caut pe Belo din priviri, pe Lăcătuș, pe Loți... dar văd doar niște jucători îmbrăcați în alb care nu seamănă cu ai mei. Noi eram roș-albaștri. Doar în acele culori îi recunoșteam cu ușurință. Ne îmbrățișăm cu toții, suntem fericiți, suntem campioni, suntem români!!! Îl caut iar pe tata în tribună cu privirea și nu reușesc să-l găsesc. Oricum e în sufletul meu. Și mama la Sângeorz-Băi și sigur plânge în acest moment. Dar plânge de fericire. Lacrimile curg și pe obrajii noștrii. Hai, dați-ne cupa! Nu mai avem răbdare când primim medaliile. Vrem cupa! S-o ridicăm și s-o arătăm plini de mândrie spectatorilor din stadion. Să facem turul de onoare! Televizorul tace și el. Cred că plânge cu lacrimi 3D, prea a rămas fără voce. Facem turul de onoare împreună, purtăm cupa în brațe, de la unul la altul. Ne oprim în fața micii noastre galerii, îi salutăm pe ai noștri și, gataaaa!!!, îl văd pe tata fluturând stegulețul cu însemnele echipei mele de suflet. Uite-l pe tata! Și ochi în ochi cu el, acum izbucnesc în plâns. Și acum îmi dau seama ce-am făcut. În sfârșit, s-a sfârșit! Tot ce-mi doresc e să mă odihnesc. Sunt sleit. Terminat. Sunt fericit. Sunt în istorie.

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră