"Acest foc a ars 4.000 de ani și nu s-a oprit niciodată", spune Aliyeva Rahila. "Chiar și ploaia care vine aici, zăpada, vântul - nu se oprește niciodată din ars."
În față, flăcări înalte dansează neliniștite pe o porțiune de 10 metri de deal, făcând ca o zi fierbinte să fie și mai fierbinte.
Acesta este Yanar Dag - însemnând "coasta muntelui în flăcări" - în Peninsula Absheron din Azerbaidjan, unde Rahila lucrează ca ghid turistic.
Un efect secundar al abundentelor rezerve de gaze naturale ale țării, care uneori se scurg la suprafață, Yanar Dag este unul dintre numeroasele incendii care se produc spontan și care au fascinat și speriat călătorii în Azerbaidjan de-a lungul mileniilor.
Exploratorul venețian Marco Polo a scris despre aceste fenomene misterioase când a trecut prin țară în secolul al XIII-lea. Alți negustori de pe Drumul Mătăsii au adus vești despre flăcări atunci când călătoreau spre alte ținuturi.
Acesta este motivul pentru care țara și-a câștigat porecla de "țara focului".
Religia antică
Astfel de incendii au fost cândva numeroase în Azerbaidjan, dar din cauza faptului că au dus la o reducere a presiunii gazului în subteran, interferând cu extracția comercială a gazului, majoritatea au fost stinse.
Yanar Dag este unul dintre puținele exemple rămase și poate cel mai impresionant.
La un moment dat, au jucat un rol cheie în religia antică zoroastriană, care a fost fondată în Iran și a înflorit în Azerbaidjan în primul mileniu î.Hr.
Pentru zoroastrieni, focul este o legătură între oameni și lumea supranaturală și un mijloc prin care se poate obține o perspectivă spirituală și înțelepciune. Este purificator, întreține viața și reprezintă o parte vitală a cultului.
Astăzi, majoritatea vizitatorilor care ajung la centrul de vizitatori Yanar Dag, care nu este foarte pretențios, vin mai degrabă pentru spectacol decât pentru împlinirea religioasă.
Experiența este mai impresionantă noaptea sau iarna. Când cade zăpada, fulgii se dizolvă în aer fără să atingă vreodată pământul, spune Rahila.
În ciuda vechimii pretinse a flăcărilor de la Yanar Dag - unii susțin că acest foc special ar fi fost aprins abia în anii 1950 - este un drum lung de 30 de minute de mers cu mașina spre nord din centrul orașului Baku doar pentru a-l vedea. Centrul oferă doar o mică cafenea și nu există prea multe altele în zonă.
Templul de foc Ateshgah
Pentru o înțelegere mai profundă a istoriei venerării focului în Azerbaidjan, vizitatorii ar trebui să se îndrepte spre est de Baku, la Templul Focului Ateshgah.
"Din cele mai vechi timpuri, ei cred că zeul [lor] se află aici", spune ghidul nostru, în timp ce intrăm în complexul pentagonal care a fost construit în secolele XVII și XVIII de către coloniștii indieni din Baku.
Ritualurile focului în acest loc datează din secolul al X-lea sau mai devreme. Numele Ateshgah provine din persană și înseamnă "casa focului", iar piesa centrală a complexului este un altar altar cu cupolă, construit pe o gură de aerisire a gazului natural.
O flacără naturală, eternă, a ars aici pe altarul central până în 1969, dar în prezent focul este alimentat de la sursa principală de gaz din Baku și este aprins doar pentru vizitatori.
Templul este asociat cu zoroastrismul, dar istoria sa este mai bine documentată ca lăcaș de cult hindus.
Negustori și asceți
Construit ca un han pentru călători în stil caravanserai, complexul are o curte înconjurată de ziduri și este înconjurat de 24 de celule și camere.
Acestea au fost folosite în mod diferit de pelerini, de comercianți în trecere (ale căror donații reprezentau o sursă vitală de venit) și de asceții rezidenți, unii dintre ei supunându-se la chinuri, cum ar fi să stea culcați pe var caustic, să poarte lanțuri grele sau să țină un braț într-o singură poziție ani în șir.
Templul a încetat să mai fie folosit ca lăcaș de cult la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o perioadă în care dezvoltarea câmpurilor petroliere din împrejurimi a făcut ca venerarea lui Mammon să prindă tot mai mult contur.
Complexul a devenit muzeu în 1975, a fost nominalizat ca sit al Patrimoniului Mondial UNESCO în 1998, iar astăzi primește aproximativ 15.000 de vizitatori pe an.
