Citesc o scurtă istorie a URSS, fascinantă și frisonantă   deopotrivă !

          „Abia a murit Lenin, că s-a și descoperit că al doilea om al partidului, tovarășul Troțki, este trădător. Atunci, tovarășii Zinoviev, Kamenev, Buharin și Stalin l-au exclus din Partid și l-au exilat in Mexic, unde a fost ucis la ordinul lui Stalin.

            Dar, peste câțiva ani, s-a descoperit că și tovarășii Zinoviev, Kamenev și Buharin sunt dușmani și sabotori, motiv pentru care tovarășul Evghenii Iagoda a dat ordin să fie împușcați.

            Puțin mai târziu, tovarășul Ejov a dat ordin să fie împușcat și tovarășul Iagoda, despre care s-a aflat că este un agent al dușmanilor de clasă.
            Nu peste mult timp s-a stabilit că tovarășul Ejov nu este tovarăș, ci agent al dușmanilor poporului sovietic, deci un trădător ticălos, așa că tovarășul Beria dă ordin să fie împușcat.

            După moartea tovarășului Stalin, toți au aflat că și tovarășul Beria[1] a fost un trădător, așa că mareșalul Jukov dă ordin să fie împușcat.
            Dar foarte curând, tovarășul Hrușciov și-a dat seama că Jukov este dușman și complotist, așa că îl trimite în Munții Urali, într-un post neînsemnat.
            Apoi, tot tovarășul Hrușciov, descoperă că și Stalin a fost, de fapt, un dușman și un trădător. Și, împreună cu el, aproape toți membrii Biroului Politic. Ca urmare, Stalin este evacuat din Mausoleu, iar membrii Biroului Politic și tovarășul Șepilov, care li s-a alăturat, sunt trimiși de Hrușciov care încotro. Șepilov este trimis în Kirghistan.

            Peste câțiva ani se constată că Hrușciov este un aventurier și un dușman. Și atunci tovarășul Brejnev îl pensionează.

            Apoi, după un timp, tovarășul Brejnev moare și se află că și el urmărea țeluri trădătoare și a fost cel care a ținut pe loc dezvoltarea Măreței Uniuni Sovietice, adică a fost un dușman al poporului.

            Apoi au mai urmat doi prim-secretari bătrâni, care au murit repede și nimeni nu-și mai amintește de ei.

            - Și atunci a venit la putere tânărul și energicul Gorbaciov. Și toți s-au lămurit că întreaga conducere de partid a fost formată, până la el, din dușmani cu intenții trădătoare, dar el o să facă și o să dreagă...

            - Şi tocmai atunci ... Uniunea Sovietică s-a destrămat.”[2]

          Nu mă abțin  să nu fac două observații, absolut  obligatorii.

          Prima,  trei dintre cei patru care au decis excluderea  evreului Troțki și expulzarea lui hăt, departe, au fost corelegionarii săi din Biroul Politic: Zinoviev, Kamenev și Buharin, aceștia preferându-l pe gruzinul Stalin[3], despre care Lenin spusese profetic: „Acest bucătar va face mâncăruri  cam pipărate.”[4] Ehe, și câți s-au stricat la burtă siliți să înfulece specialitățile culinare ale „Master Chef”-ului de la Kremlin. Alții s-au căpătuit cu hemoroizi și singurul tratament  s-a rezumat la  glonț. Dar și Lenin nu era decât „piticul roșu, odrasla alintată a poliției țariste și a băncilor occidentale, un domnișor  intelectual crescut  în pensioanele  de lux ale ideilor occidentale în descompunere.”[5] Vasăzică, o năpârcă înghite o altă năpârcă  (din Frații Karamazov, citire) !

           A doua, premeditata destrămare a Imperiului de  la Răsărit a însemnat și salvarea reformistului „Gorbi”, autorul imploziei, altminteri ar fi sfârșit și el  azvârlit peste Ocean, dar nu la azteci, ci la yankei.

           După dizolvarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, noua entitate  statală a încăput pe mâna chefliului Boris Elțîn și pasiunea  asta l-a salvat  de judecata apropiaților. I-a urmat Vladimir Valdimirovici Putin și până mai ieri nimeni  nu-l bănuia de apucături neroniene, dimpotrivă. Sam Parker[6] ne explică întru câtva sinergia faptelor  de azi:

          „În 2013, regretatului Zbigniew «Marea tablă de șah» Brzezinski i s-a prezentat un raport clasificat privind rachetele avansate rusești. El s-a speriat și a reacționat conceptualizând Maidan 2014 – pentru a atrage atunci Rusia într-un război de gherilă, așa cum făcuse cu Afganistanul în anii 1980.

            Cronologie

    1999: Putin devine președinte. Se confruntă cu prima sa provocare din partea celor două familii din Cecenia. El zdrobește insurecția jihadistă din Caucaz.

    2001 iunie: Se formează OCS, ceea ce determină un Imperiu Rockefeller panicat să activeze o mișcare militară în Asia Centrală, care a avut loc apoi în septembrie 2001 – 9/11.

    2003 martie: SUA invadează Irakul – Putin ajută Rezistența irakiană cu echipamente militare, inclusiv cu rachete antitanc Kornet.

    2005 mai: CIA încearcă o revoluție colorată și o lovitură de stat în Uzbekistan. Liderul, Karimov, taie apoi legăturile cu SUA și închide o bază americană. Uzbekistanul se apropie mai mult de Rusia, în timp ce SUA sunt eliminate.

    2007 februarie: Discursul lui Putin de la München șochează cele două familii – acum nu mai există mănuși.

    2008 august: Georgia invadează Rusia – și este învinsă în 3 zile.

    2008 septembrie: Prăbușirea financiară.

    2010 Decembrie: Primăvara arabă.

    2011 martie: Începe destabilizarea Siriei.

    2012: Xi Jinping devine președinte al Chinei – iar SUA «pivotează» spre est.

    2014: lovitura de stat Maidan din Ucraina.

    2014 iulie: În timp ce Putin se întorcea în Rusia după summitul BRICS din Brazilia, avionul său a survolat Ucraina. CIA a vizat avionul său, dar a fost doborât avionul greșit – Malaysian Airlines MH17.

    2015 septembrie: Rusia merge să ajute Siria.

    2018: Putin dezvăluie echipamentul militar avansat al Rusiei – Pentagonul are un șoc.

    2021 septembrie: Revoluția de culoare din Belarus eșuează împotriva aliatului lui Putin, Lukașenko.

    2021 decembrie: Serviciile secrete rusești au zădărnicit o tentativă de lovitură de stat la Bișkek, capitala Kârgâzstanului. Sistemele de rachete NATO din România și Polonia sunt pe cale să devină operaționale. Acest ultim punct a fost explicat mai sus.

    2022 ianuarie: Rusia anihilează o tentativă de lovitură de stat CIA/MI6 în Kazahstan.(...)

            Agenda tacită a politicilor agresive ale Washingtonului în Asia Centrală după prăbușirea Uniunii Sovietice ar putea fi rezumată în două cuvinte: controlul energiei. Atâta timp cât Rusia era capabilă să își folosească atuul strategic – vastele sale rezerve de petrol și gaze – pentru a câștiga aliați economici în Europa de Vest, China și în alte părți, nu putea fi izolată din punct de vedere politic. Amplasarea diverselor revoluții colorate a avut ca scop direct încercuirea Rusiei și tăierea, în orice moment, a conductelor sale de export. Având în vedere că mai mult de jumătate din veniturile în dolari ale Rusiei provin din petrol și gaze, o astfel de încercuire ar echivala cu o asfixiere economică a Rusiei de către NATO, condusă de SUA.

            Rusia era singura putere cu suficient potențial de descurajare nucleară strategică, precum și cu suficiente rezerve de energie, pentru a constitui o contrapondere credibilă la primatul nuclear militar și politic global al SUA. Mai mult, o combinație eurasiatică formată din China și Rusia, plus statele eurasiatice aliate (în principal din Asia Centrală), reprezenta o contrapondere și mai mare la dominația unilaterală a SUA. În urma crizelor financiare asiatice din 1998, Beijingul și Moscova au încheiat un acord de securitate reciprocă cu statele din jur, Kazahstan și Tadjikistan. În iunie 2001, Uzbekistanul s-a alăturat, iar grupul s-a redenumit Organizația de Cooperare de la Shanghai sau OCS. Acesta a fost catalizatorul care a forțat Imperiul Rockefeller să comită actul terorist de la 11 septembrie 2001, pentru a justifica o invazie în Asia Centrală – cu scopul de a perturba alianța OCS.

            Unul dintre cei mai importanți susținători ai supremației americane la nivel mondial – strategul și prietenul apropiat al lui Rockefeller – Zbigniew Brzezinski, a descris semnificația pivotantă a Ucrainei în cartea sa din 1997, The Grand Chessboard. El a scris:

            «Ucraina, un spațiu nou și important pe tabla de șah eurasiatică, este un pivot geopolitic, deoarece însăși existența sa ca țară independentă ajută la transformarea Rusiei. Fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic… Dacă Moscova recapătă controlul asupra Ucrainei, cu cele 52 de milioane de locuitori și resurse importante, precum și accesul la Marea Neagră, Rusia își recapătă automat din nou mijloacele necesare pentru a deveni un stat imperial puternic, care să acopere Europa și Asia».

            Brzezinski, un student al geopoliticii lui Halford Mackinder, a descris rolul statelor  «pivot»:

            «Pivoții geopolitici sunt statele a căror importanță nu derivă din puterea și motivația lor, ci mai degrabă din poziția lor sensibilă, care, în unele cazuri, le conferă un rol special, fie în definirea accesului la zone importante, fie în refuzarea resurselor unui actor semnificativ».

            «Nu se poate sublinia îndeajuns că, fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu, dar cu Ucraina subjugată și apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu».

            Ucraina, la fel ca puține alte țări eurasiatice, este un produs al geografiei sale speciale, deoarece se află în mod unic la răscruce între est și vest. Este ceea ce Halford Mackinder, părintele britanic al geopoliticii – studiul relațiilor dintre puterea politică și geografie – a numit un stat «pivot». Ucraina transformă în mod unic poziția geopolitică a Rusiei în bine sau în rău.

            Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, Washingtonul a făcut totul pentru a susține o ruptură între Rusia și Ucraina. Scopul era de a folosi Ucraina ca un tampon pentru a bloca o integrare mai strânsă între Rusia și Europa, în special Germania.

            Țara Ucraina în sine este o anomalie istorică. Cu aproape 1.000 de ani în urmă, Rusia kieveană sub conducerea lui Vladimir cel Mare fusese imperiul popoarelor slave de est din Ucraina, Rusia și Belarus de astăzi. Timp de mai bine de 350 de ani, Rusia kieveană la est de râul Nipru a făcut parte din Imperiul țarist rus. După 1795, Ucraina a fost divizată, ca urmare a războaielor de împărțire a Poloniei, între țaratul ortodox al Rusiei și Austria habsburgică romano-catolică.

            Fiind un astfel de stat pivot, istoria Ucrainei a fost tragică. În 1922 s-a văzut forțată să devină una dintre republicile fondatoare ale Uniunii Sovietice, după un război sângeros cu Armata Roșie. În anii 1930, Stalin a inițiat un capitol macabru atât în istoria Rusiei, dar mai ales a Ucrainei, care încă arde în memoria urmașilor din vestul agricol rural catolic al Ucrainei. În 1932 și 1933, milioane de oameni din Ucraina, majoritatea țărani, au murit într-o foamete indusă politic, Holodomor, din cauza «lichidării de către Stalin a clasei Kulak», fermierii mai mult sau mai puțin independenți, pentru a introduce colectivizarea forțată a agriculturii. Între 6 și 8 milioane de oameni au murit de foame în Uniunea Sovietică în această perioadă, dintre care cel puțin 4-5 milioane erau ucraineni. În mod ironic, Nikita Hrușciov, cel care în anii 1950 a inițiat destalinizarea, a fost șeful Partidului Comunist Ucrainean în 1935, supervizând Holodomor-ul lui Stalin.

            După moartea lui Stalin, acum în calitate de șef al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Hrușciov a decis să transfere administrativ Crimeea către Ucraina în cadrul URSS, în 1954, deși populația Crimeei era în majoritate covârșitoare de etnie rusă.

            În vestul în mare parte agricol al Ucrainei, faimosul «grânar al Europei», populația este istoric romano-catolică. Părțile estice ale Ucrainei – Donbass, Donețk, Crimeea – au o religie ortodoxă orientală din punct de vedere istoric și sunt vorbitoare de limbă rusă. Estul este, de asemenea, centrul celei mai mari părți a industriei ucrainene, de la producția militară la oțel, la cărbune, petrol și gaze.”[7]

            Asta ca să pricepem cu adevărat contextul politico-geografic  și istoric al conflictului ruso-american, în care yankeii s-au folosit și se folosesc încă de „Calul ucrainean”. „Nimic nu se naște din nimic”, așa că trebuie  să fim  prudenți și cât de cât avizați atunci când ne uităm pe tabla de șah întinsă deja în vecinătatea noastră. Și ar mai fi ceva, o remarcă a mereu actualului  Karl Marx, în opinia căruia „popoarele slave sunt tumoarea canceroasă a Europei.”[8] Și cum se poartă și pe Potomac moda neomarxistă, intuiția întemeietorului socialismului științific i-a îndemnat  pe strategii de la Casa Albă să întrețină  vrajba  în Răsăritul pravoslavnic al „Bătrânului Continent.” Motiv suficient pentru ca noul țar de la Kremlin să-și atenționeze adversarul de la Washington chiar într-un editorial publicat în septembrie 2013, în New York Times, pe vremea când nu devenise proscrisul planetar și inamicul public nr.1 al omenirii: „Relația mea de lucru și personală cu președintele Obama este de o creștere a încrederii. Apreciez asta. Am studiat cu atenție discursul său despre starea națiunii de marți. Și aș fi mai degrabă în dezacord cu ceea ce a spus despre excepționalismul american, când a afirmat că politica Statelor Unite este «ceea ce face America diferită. Este ceea ce ne face excepționali.» Este extrem de periculos să încurajezi oamenii să se vadă excepționali, indiferent de motivație. Sunt țări mari și țări mici, bogate și sărace, cele cu tradiții democratice lungi și cele care încă își găsesc drumul către democrație. Politicile lor diferă, de asemenea. Cu toții suntem diferiți, dar când cerem binecuvântările Domnului, nu trebuie să uităm că Dumnezeu ne-a creat egali.” Din nefericire, mesajul său a fost ignorat  și iată-l  pe fostul agent KGB reacționând violent, în condițiile în  care în noaptea de 1 noiembrie 2013 au început protestele în Piața Maidan, iar „ceea ce a urmat apoi în Ucraina este până în prezent aproape complet necunoscut în Occident. Motivul? Un blackout mediatic total, condus de CNN, BBC, New York Times și Washington Post. A fost o cenzură de facto a presei NATO în timp de război, care își are originea la Washington, la cele mai înalte niveluri.

            Acel regim de lovitură de stat de la Kiev a procedat după 22 februarie 2014 la un război de exterminare și curățare etnică a rusofonilor din estul Ucrainei, condus în mare măsură de o armată privată de neonaziști din Pravy Sektor (Sectorul de Dreapta). Aceiași care au condus securitatea în Piața Maidan și au lansat un regim de teroare împotriva ucrainenilor vorbitori de limbă rusă. Batalioanele au fost formate din mercenari neonaziști. Ei au primit statutul oficial de stat ca soldați ai «Gărzii Naționale Ucrainene», Batalionul Azov, finanțat de șeful mafiei ucrainene, oligarhul miliardar Ihor Kolomoisky, susținătorul financiar al lui Zelensky în drumul spre președinție.

            Până la sfârșitul anului 2021, a avut loc o uriașă consolidare militară în estul Ucrainei. Scopul era să zdrobească, să ucidă și să distrugă regiunea Donbass, precum și pe cetățenii acesteia. A existat un calcul al CIA conform căruia Putin va fi forțat să intre în Ucraina pentru ca acest conflict să nu intre în Rusia însăși.

            Armata rusă a fost supusă unor exerciții la granițele sale cu Ucraina în ultimul trimestru al anului 2021. Rusia a mutat echipamente și trupe pe frontul său vestic. Putin primea rapoarte de la serviciile sale de informații cu privire la un atac iminent al ucrainenilor spre regiunea Donbass.

            La sfârșitul lunii noiembrie, Putin a trimis o solicitare către Washington cerând garanții din partea Statelor Unite. Acestea erau trei: Ucraina să fie un stat neutru; nicio rachetă nucleară să nu fie amplasată în Ucraina; Ucraina nu va fi membră a NATO. Au trecut săptămâni, dar Washingtonul nu a răspuns. Intenția lor era să-l forțeze pe Putin să intre în Donbass în sprijinul populației vorbitoare de limbă rusă.

            Începând cu 17 februarie, armata ucraineană a început să bombardeze Donbassul, practic non-stop. Câteva zile mai târziu, Putin a primit informații potrivit cărora Ucraina a pregătit o bombă «nucleară murdară» și erau pregătiți să o folosească. Punctul de cotitură a fost atunci când a venit confirmarea că Washingtonul se pregătea să instaleze rachete nucleare (ar fi durat 5 minute de la lansare până la țintă – adică timp insuficient pentru ca armata rusă să detecteze, să confirme și să lanseze contramăsuri) pentru a fi pregătite să lovească Moscova fie din Polonia, fie din vestul Ucrainei. Pe 19 februarie, la Consiliul de Securitate de la München (același loc în care Putin a șocat lumea în 2007), președintele ucrainean Zelensky a amenințat cu desfășurarea de arme nucleare pe teritoriul ucrainean. El s-a referit la o revocare unilaterală a Memorandumului de la Budapesta din 1994, deși Ucraina nu a fost semnatară a acordului.

            Două zile mai târziu, în seara zilei de 21 februarie, Putin a ținut discursul de recunoaștere a independenței suverane a Republicilor Populare Donețk și Lugansk și de începere a campaniei militare în Ucraina. El a făcut referire în mod explicit la angajamentul lui Zelensky privind armele nucleare de la München: «Aceasta nu este o bravadă lipsită de substanță», a subliniat Putin în discursul său. A doua zi dimineață, Rusia și-a început operațiunile speciale, intrând în estul Ucrainei și eliminând amenințarea la adresa Rusiei.”[9] Era rândul lui de data aceasta  să  promoveze excepționalismul rusesc, inclusiv prin forța armelor de foc, semn că tiranii mondiali  au aceleași năravuri  și sminteli, ce dacă unul e american, iar celălalt muscal...

          În definitiv, urmașul atâtor personaje cu anvergură planetară provine dintr-un spațiu în care Stalin este încă adulat, deși ultimul n-a fost, chipurile, „un despot, un tiran ca atâţia alţii. Este un demn urmaş  a  lui  Platon,  plecat  la  Siracuza  să  organizeze  o  republică condusă de înţelepţi. A vrut şi a crezut că va organiza o societate care să dea fiecăruia după nevoile lui. Tot ce a făcut, pentru  asta  a  făcut.  A  lăsat  moştenire  omenirii,  pe  lângă  o lume de schelete, o spiritualitate întruchipată nu într-un partid sau o teorie, ci într-o lume bolnavă de frică şi indiferenţă, de-o  parte,  şi o nouă  rasă,  a  staliniştilor,  de altă  parte.  A înnebunit  încercând  să  dea  viaţă  unei  idei  abstracte,  iar  societatea  a transformat-o într-un ospiciu. Fascismul  a  fost o  mişcare  antiumană,  dar  a  avut  sprijinul  maselor.  Stalinismul  nu  este  mai  puţin  antiuman,  însă fără mase. Aparatul realizează ideea, masele se supun. Nu este un  fenomen  trecător,  o  boală  a  copilăriei.  Producţia  pentru producţie,  ca  şi  lupta  împotriva  curentului  sunt  blestemul acestei societăţi construite după schemă.”[10]  Ultimele apariții și declarații putiniste m-au făcut  să înțeleg abia acum scara valorilor, vorba tragicului Belu Zilber: „Isus, Sfântul Petru, Sfîntul Ignaţiu  de  Loyola,  Marx,  Lenin,  Stalin.  Pasiunea  exclusivă pentru o idee, pasiunea acţiunii întruchipare  a ideilor, stăpânirea credincioşilor şi  stârpirea  ereticilor.  Un  mare profet,  un mare ctitor de stat, un mare stăpânitor de oameni, Marx fusese, cum spunea Engels la moartea lui, cel mai nobil dintre oameni. Lenin  a  iubit  oamenii, dar a vrut să  fie  dur. Stalin n-a iubit pe nimeni. A fost rău,  vindicativ, stăpânit de un singur sentiment puternic, răzbunarea, gregara vendetă gruzină. Nu ştia ce este râsul, această mare plăcere omenească, nu suporta ironia, acest semn distinctiv al libertăţii şi generozităţii. Spre deosebire  de vechii  bolşevici,  care  ar  fi putut  face carieră  în orice societate deschisă, Stalin n-ar fi putut ajunge decât stareţ  de mănăstire ortodoxă sau cap de tâlhari la drumul mare. Cu  uriaşa  lui  voinţă,  fără  imaginaţie  creatoare,  fără  geniu,  singura  mare  carieră  pentru care  [fusese]  construit era  aceea  de revoluţionar de profesie. Asta a devenit, şi a ajuns în vârful  unei piramide mondiale.”[11] Ca și predecesorul său de oțel, „genialul conducător al popoarelor”[12] de ieri, care „îi învăţase că un stat socialist are nevoie de rezerve de grâu, de porumb, de documente pentru procese la vreme de secetă”[13], și Vladimir Vladimirovici  e atent la  producția de cereale a vecinului, că  tot se anunță o ditamai criza alimentară. Pe de altă parte, avantajele  financiare ale invaziei sunt uriașe, sens în care James G. Rickards[14] ne lămurește în interviul acordat revistei QMagazine: „Când SUA au impus sancțiuni băncilor rusești, valoarea rublei s-a prăbușit. Totuși, exporturile de petrol și gaze naturale din Rusia au fost permise, pentru că Europa este dependentă de ele și lumea se confruntă cu o penurie de energie. Putin cere acum ca petrolul și gazele naturale rusești cumpărate de statele ce impun sancțiuni să fie plătite în ruble. Acest fapt i-a uimit pe mulți. Dacă Rusia are nevoie de dolari (și are nevoie), de ce să fie plătită în ruble?

            Răspunsul este că singura modalitate prin care Europa poate obține rapid ruble este să le cumpere de la Banca Centrală a Rusiei, folosind dolari. Decizia lui Putin reprezintă o lovitură a unui maestru în judo, deoarece prin planul său, Rusia tot va obține dolari, tot va vinde petrol și gaze, dar va avea și beneficiul suplimentar al întăririi rublei.“  Cât despre câștigurile Administrației Biden nu mai are rost să consumăm hârtie, singurul perdant  fiind Europa, pusă pe butuci din exterior și  subminată din interior de o Uniune malefică. Războiul dezinformării s-a urnit mai dihai decât cel de pe frontul  ucrainean și iată-ne transformați cu toții în masă de manevră. Iar exemplul  la îndemână  este cel al ex-Avocatului Poporului  de la Kiev, demis și deferit justiției, cotidianul Ukrainska Pravda (Adevărul ucrainean) din 27 iunie 2022 prezentând  pe larg cazul. Astfel, aflăm din gazeta respectivă că „după începerea războiului, la biroul Avocatului Poporului a fost lansat un hot-line la care oamenii semnalau atrocitățile armatei ruse și diverse alte probleme de război. Suportul tehnic a fost oferit de organizația internațională UNICEF, care cooperează cu AP de ani de zile. S-au achiziționat echipamente suplimentare, telefoane și servere.
În perioada februarie-mai, conform datelor oficiale, Avocatul Poporului ar fi primit apeluri de la peste 50.000 de persoane.

            La sfârșitul lunii martie, Lyudmila Denisova a decis, brusc, să lanseze o linie telefonică suplimentară. S-a motivat că e nevoie să se mai ușureze sarcinile angajaților și să se dea cazurile mai dificile profesioniștilor. A fost prezentat oficial ca un proiect susținut de UNICEF. S-a afirmat că la linia respectivă vor lucra 5 psihologi profesioniști, iar în primele două săptămâni, sute de persoane ar fi cerut ajutor, majoritatea reclamînd infracțiuni sexuale.

            Avocatul Poporului l-a prezentat și pe psihologul care urma să conducă această linie, Oleksandra Kvitko, personaj care a acordat în mod repetat interviuri presei ucrainene și ruse, spunând povești înfricoșătoare despre atrocitățile rușilor. Ulterior, acele informații au început să apară pe paginile oficiale ale Avocatului Poporului și în declarațiile Denisovei. Povești care băgau groaza în oase: violuri în grup asupra fetelor în fața mamelor lor, violarea bebelușilor și a copiilor mici cu lingurițe sau lumânări șamd.

            În mai, Denisova a mers la Forumul Economic Mondial de la Davos, povestind și acolo cum sute de oameni depun mărturie în fiecare zi despre crimele groaznice ale ocupanților.

            Poveștile ei erau extrem de detaliate, dar și discutabile din perspectiva nerespectării intimității victimelor. Jurnaliştii, şocaţi de brutalitatea invadatorilor, au încercat să afle mai multe, dar confirmările lipseau.
            Femeile din presa ucrainenă au semnat apoi un apel colectiv: i-au cerut comisarului să-și schimbe retorica, să-și aleagă cu mai multă grijă cuvintele și să nu publice informații neverificate.

            Subordonații Denisovei au fost primii care au intrat la bănuieli, mai ales că linia nou înființată se caracteriza în primul rînd prin secretomanie.

            Angajații Oficiului Avocatului Poporului nu știau nimic despre munca Oleksandrei Kvitko: cine o sună și cât de des, dacă aceste apeluri sunt înregistrate, ce asistență este acordată victimelor.

            Necunoscuți au rămas și psihologii care au lucrat cu Kvitko. Chiar au existat? Mai mult, în ciuda faptului că Denisova i-a numit psihologi UNICEF, în mod oficial erau simpli operatori.

            Kvitko, în schimb, nu reprezenta un mister pentru angajații biroului. Pentru că e chiar fiica Denisovei.

            Denisova, folosind puterile statului, i-a oferit fiicei sale un loc de muncă în timpul războiului. În mod oficial, nu există niciun conflict de interese aici. Familia a reușit să-l evite datorită faptului că Kvitko a primit un contract cu UNICEF, și nu o funcție sub Denisova.

            Poveștile crimelor pe care Denisova și fiica ei le-au livrat public nu au fost transmise și oamenilor legii. Nici datele personale ale victimelor.
Când subordonații Denisovei au încercat să ridice numite probleme și să înțeleagă motivul comportamentului ciudat al managerului lor, au auzit de la ea, potrivit unei surse a ziariștilor doar că: «Luptăm pe frontul informației!»

            Sursele «AU» din cadrul parchetului spun că în aprilie aveau date despre un singur caz confirmat de abuz asupra copiilor. De la mijlocul lunii iunie, acest număr a crescut la două. Toate astea, în timp ce comisarul arunca pe piață noi și noi «cazuri».

            Oamenii legii au început să sape singuri. Au fost strânse toate apelurile către medici, declarații la poliție, informații despre morți, încercând să descopere cazurile descrise de Denisova.

            De exemplu, i-au căutat pe gemenii de doi ani din regiunea Herson, care, potrivit ombudsmanului, au murit în urma unui viol. Nu au găsit nimic.

            Pentru a afla de unde își ia Denisova poveștile, procurorii au chemat-o la audiere în calitate de martor. Dar în biroul oamenilor legii, oficialul a fost laconic, neoferind sursa informațiilor ei.

            Mai târziu, în timpul celui de-al doilea interogatoriu, chiar înainte de eliberare, Denisova a recunoscut că afla totul de la fiica ei.

            Oleksandra Kvitko a fost, de asemenea, chemată de mai multe ori la audieri. Potrivit «AU», psihologul a dat asigurări că linia ei de asistență telefonică a primit aproximativ 1.040 de apeluri într-o lună și jumătate. Dintre acestea, 450 se refereau la violări de copii.

            Însă, când procurorii au luat transcrierile oficiale, s-a dovedit că fuseseră doar 92 de apeluri.

            Kvitko nu a putut oferi detalii: cine a sunat-o, la ce medici a trimis victimele. Nimic care să indice că aceste victime au existat cu adevărat.

            Potrivit surselor «AU», Denisova repeta procurorilor aceeași mantră pe care o livrase și subordonaților ei: a spus acele povești înfricoșătoare pentru că a vrut victoria Ucrainei.

            «AU» nu a putut obține pozițiile Lyudmilei Denisova și a fiicei sale, Kvitko, în ciuda demersurilor, motivul invocat fiind ancheta în derulare.”[15]

          Să nu ignorăm nici șiretlicul expunerii civililor de către soldații lui Zelensky în teatrul de război, constatare consemnată ca atare într-un  raport întocmit recent de Amnisty International, semn că e „greu să te descurci în treburile ucrainene. Ucrainenii sunt șireți și ascunși”[16], vorba unui personaj  tolstoian.

          Dincolo de pozițiile pro și contra - Putin, adesea încerc să mă pun în situația  agresorului de la Moscova și mă cuprind frigurile. Nu de alta, dar „cine încearcă să evadeze din iadul crimei colective are de ales între ştreangul din pod al «posedaţilor» lui Dostoievski şi glonţul complicilor.”[17]  Chiar să fie rușii „un popor în sine fără soluții”[18]?