Din „câmpul tactic”, fără ocolișuri

Ne privim în suportare reciprocă peste băncile de lemn dintre noi. El este judecător, eu, avocat și ne știm aproape dintotdeauna. Îi simt de la distanță ostilitatea și nici măcar n-o ascunde. Îl împlinește exhibarea disprețului revărsat înspre sala ticsită de târâtoare penale... Deunăzi, mi-a respins cererile întinse pe zeci de pagini preluând nesfielnic și ostentativ toate susținerile acuzării, o literă n-a schimbat ! Parcă și-a dorit să-mi transmită  că e în van efortul meu. Mai apoi, o instanță superioară l-a făcut  albie de porci, reținând în hotărâre că „fondul folosește expresii lozincarde”, că, „în lipsa unei argumentații, există  suspiciunea justificată a arbitrariului” și că „a copiat din motivările anterioare”, omițând amănuntul că se modificaseră instituțiile procedural-penale. Ironia sorții, un coleg de-al lui îl tăvălise crunt în cerneală, dezvăluind că dom' Prezident „venea în stare de ebrietate la serviciu, pretindea soluții, îi înregistra pe ceilalți judecători cu telefonul mobil în discuții private și în deliberări, făcând publice aceste înregistrări în diverse medii”. Ei bine, în fața acestui onorabil, a cărui imparțialitate  chiar el și-o terfelise astfel, trebuia să-mi exercit rolul de paraclet în robă. Îmi alung anevoie resentimentele și îmi duc căznit la capăt pledoaria, anticipând lesne soluția. Care vine imediat, instanța respingându-mi excepția fără ca motivarea să cuprindă  măcar o propoziție, un cuvânt. Nu de alta, dar voiam să  aflu și eu „silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situația de fapt reținută”[1], ca garanție a imparțialității pretoriului uns cu puteri jurisdicționale. De ce, oare, unor judecători nu le place să fie judecători?, mă întreb încă, deși răspunsul  nu-mi este străin. Și mintea îmi fuge îndărăt, la foștii magistrați - procurori și judecători -, cu care am tăifăsuit în voie după ce s-au pensionat. O să vi se pară ciudat ce o să scriu, însă, în majoritatea lor  zdrobitoare, ei mi-au mărturisit  că nu doresc să mai audă de justiție, că îi apucă un tremur straniu ori de câte ori se  trezesc în vecinătatea lăcașelor judiciare, așa încât  preferă să le ocolească. N-am auzit un cuvânt de laudă, o confesiune a cuiva care să nu ascundă regretul că  n-a părăsit mai devreme sistemul acesta secătuitor de energie și de iluzii, dar izvorâtor de nedreptăți  și de abuzuri. Nu neg că există și păreri contrare, numai că ele n-au ajuns la  urechile mele. Oricum, este deprimant să-i asculți pe ex-magistrați defăimându-și nobilul statut...

          Explicații sunt destule, îi las pe alții să le așeze pe hârtie dacă simt nevoia. Mie îmi este suficient  exemplul judecătorului  care mă scrutează cu aroganță  din înaltul jilțului său, deși la câțiva centimetri de el se află o cruce... S-o  fi rătăcit pe drumul ce duce la mântuirea prin Lege, și-o fi pierdut cumva omenia, simplitatea aceea binefăcătoare  și bunul-simț, care să-l transforme într-o  ființă  aleasă să împartă dreptatea... Poate,  cert este că de-a pururi căile Domnului sunt întortocheate și nu toți ies la limanul divin.

          Plec din sală cu un gust de cocleală, de silă... Acasă  găsesc un plic cu ștampila Ministerului Public. Îl deschid cu nerăbdare, expeditorul nu-i fitecine și nici vreun urător  de gânduri bune. „Comunicare”, citesc pe prima filă și caut mai departe. Misterul s-a lămurit repede, e vorba de o ordonanță de clasare din septembrie 2021, în  interiorul căreia dau și peste numele  meu. Așadar, sintetizând, prin anul 2014, unitatea  de elită a anticorupților  din Brașov s-a sesizat din oficiu (bineînțeles !) că într-un dosar din  2012,  în care era cercetat C.A.A., fostul meu coleg de cameră din studenție  i-ar fi încredințat unui oarecare M.N. („persoană din anturajul” suspectului) „informații privind existența dosarului penal nr.13/P/2012” al unității respective. În continuare,  descopăr că „despre numitul M.N., magistraţii procurori din cadrul D.N.A. - ST Braşov s-au sesizat din oficiu (n.m. tot din oficiu!) în legătură cu o pretinsă relaţie pe care M.N. ar fi avut-o cu magistratul procuror Bica Alina, relație care ar fi fost favorizată de soțul acesteia, Bica Octavian Mircea.

            Pe fondul acestei relații ar fi existat bănuiala rezonabilă că M.N. ar fi încercat să obţină informaţii în legătură cu dosarul penal care era instrumentat de magistratul procuror Bica Alina, iar pentru obținerea acestor relaţii ar fi apelat la magistratul procuror B.S., care s-ar fi aflat într-o relaţie de prietenie cu apărătorul ales al magistratului procuror Bica Alina, respectiv avocatul Nazat Marian.” Să te crucești și altceva, nu ! Nici ăl' mai neghiob milițian din perioada stalinistă n-ar fi inventat o delațiune într-atât de  necredibilă.

            Vasăzică, eu ar fi trebuit, la inițiativa prietenului meu - care tocmai se pensionase de la DNA Brașov -,  să  culeg de la Alina Bica informații în legătură cu ancheta declanșată de ultima contra lui M.N., motiv pentru care,  din 26 noiembrie  2014 și până la  28 martie 2015, am fost supravegheat  tehnic, împreună cu alții,  de către Serviciul Român de Informații.

           Mă scarpin la ceafă asemenea lui Moromete și mă minunez de ticăloșia organelor nărăvite atunci la violarea „câmpului tactic”. Păi, dacă M. ăsta, de care aud acum întâia oară, ar fi avut o relație apropiată cu Alina Bica, intermediată de soțul  ex-magistratei, de ce ar fi apelat la mine,  prin S.B., ca să obțină mult râvnitele  informații? Și când? Aici e aici. La șase zile după încarcerarea indezirabilei, adică în perioada scurtă  - între 20 noiembrie și 23 decembrie 2014 -, când i-am acordat  asistență juridică fostului procuror șef anti-mafia. O absurditate mai mare nici că se putea născoci. Căci, în ticluirea absurdă a Serviciilor, la vorbitor, deci în urechile organului, și, în loc să discut despre propria ei cauză, eu îi ceream Alinei informații dintr-un dosar  pe care-l lucrase cândva... Zău că-ți vine să-ți iei câmpii !

           Includerea mea în lista aceea de supravegheați tehnic are un tâlc aparte:  în calitate de apărător  ales al Alinei Bica s-a dorit să fiu monitorizat non-stop și cum relația client - avocat excedea unei astfel de măsuri, s-a  scornit o poveste de adormit copiii haștagiști. Da, deoarece „alte mijloace de probă nu s-au mai administrat în prezenta cauză”, ne lămurește ordonanța prin care s-a clasat cauza ajunsă prin declinare, în 2019, la o structură din Capitală. Dar mizerii asemănătoare s-au întâmplat cu toptanul, că altminteri nu ajungeam să contorizăm câte două autorizații pe zi ale judecătorilor pentru înregistrări tehnice în perioada  samavolniciilor girate de turnătorul  Traian Băsescu și acoliții săi.

          Să ne mai mirăm, iată,  că magistrații pensionari vorbesc denigratoriu despre fosta lor ocupație?      

PS: Despre instalarea fricii din perioada funestă a justiției române scrie și Daniel Morar în cartea sa Putea să fie altcumva. O istorie subiectivă a justiției  după 1990. Oricât de subiective ar fi confesiunile   înaltului magistrat (și ele sunt de-un partizanat stânjenitor pe alocuri!), nu putem să le ignorăm, mai cu seamă atunci  când se invocă  date statistice. Astfel, autorul dezvăluirilor își exprimă  nedumerirea cu privire  la numărul foarte mare al mandatelor de siguranță  națională emise de Înalta Curte de Casație și Justiție (prin judecătorii desemnați) la cererea Serviciului Român de Informații:  „Din rapoartele anuale de activitate ale SRI se poate observa creşterea constantă, an de an, a MSN-urilor emise de către judecătorii desemnaţi ai ÎCCJ. În anii '90, acestea nu depășeau câteva sute anual:  1994-371 MSN, 1995 - 368 MSN, 1996 - 457 MSN, 1998 - 526 MSN, 1999 - 496 MSN. Pentru perioada 2000-2004, aceste date  nu sunt disponibile, însă pentru anii următori se înregistrează peste 1.000 de mandate emise anual: 2005 – 1 395 MSN, 2007- 1 603 MSN,  2008 – 1 916 MSN, pentru ca în anul 2009 să fie emise aproape 3 000 de mandate – 2 779 MSN. În perioada 2010-2013,  numărul anual al mandatelor eliberate de judecătorii ÎCCJ se situează constant peste 3 000: 2010 – 3 114 MSN, 2011 – 3 418 MSN, 2013 – 3 701 MSN, pentru ca în anul 2014 să scadă la 2 496.

 Aceste date au fost confirmate de ÎCCJ, care în 2018, în contextul discuţiilor din Parlament și din spațiul public cu privire la numărul mare de mandate emise, comunica că, în perioada 2009 - 2018, judecătorii instanței supreme au emis peste 26 000 de mandate pe siguranţă naţională. Cifrele puțin diferite faţă de cele  comunicate de  SRI sunt justificate de  faptul că și celelalte servicii secrete cu atribuţii în domeniul securităţii naționale au solicitat şi obținut asemenea mandate. În același context, SRI şi-a făcut propriul inventar și a comunicat că, în perioada 2004-2016, numărul total de mandate solicitate a fost de 28 784. În 2020, ÎCCJ  şi-a actualizat statistica și a comunicat numărul mandatelor MSN emise în perioada 2017-2020, ca fiind 3 169.

Surprinderea mea şi mai mare era determinată de faptul că judecătorii instanţei supreme nu respingeau nicio solicitare de  emitere a acestor tipuri de mandate. Dacă propunerile serviciilor secrete treceau de filtrul procurorului general, care de drept întocmea solicitarea, supravegherea tehnică era automat aprobată. În scurta perioadă de şase luni cât am exercitat această atribuţie, nicio cerere formulată de mine nu a fost respinsă de judecătorii instanței supreme și, după ştiinţa mea, nici în perioada anterioară. După ce am părăsit această poziție și am devenit judecător constituţional, am abordat tema cu președinta ÎCCJ, Livia Stanciu, căreia i-am spus ce am constatat și concluzia mea  că instanța supremă  nu realizează un control judecătoresc real în materia mandatelor pe securitate națională. Doar m-a ascultat, fără să spună ceva (subl.m.).

 Câţiva ani mai târziu, a devenit publică informaţia referitoare la controlul judecătoresc asupra mandatelor pe securitate naţională. Mandatele emise erau secrete, la fel și solicitările, însă statistica, respectiv numărul lor, este o informație de interes public. Chiar instanța supremă, în 2018, comunicând numărul de mandate, peste 26 000 pentru perioada 2009-2018, a confirmat că în toată această perioadă de 10 ani, judecătorii au respins doar două propuneri: una în 2015 și cealaltă în 2018. Într-o altă  comunicare oficială, din august 2020, instanţa supremă arăta că, în perioada ianuarie-august 2020, au fost emise 519 mandate și a fost respinsă o singură solicitare. După apariţia publică a acestor date, la începutul anului 2020, doi judecători au solicitat preşedintelui CSM să dispună un control la instanța supremă pentru a verifica modul de respectare a dispoziţiilor legale privind emiterea MSN-urilor care i-au vizat pe judecători și procurori, însă Secţia de judecători a CSM a respins solicitarea. (…)

În România, în ultimii ani, datele statistice rezultate din rapoartele anuale ale Serviciului Român de Informaţii arată în felul  următor: în 2014, au fost emise 2 762 mandate de securitate naţională, din care 2 496 pentru SRI; în 2015, au fost emise 2 806 mandate de securitate naţională, din care 2 530 pentru SRI; în 2016, au fost obținute 3 736 mandate de securitate națională, din care 3 423  pentru SRI; în 2017, SRI a obținut 2 511 mandate de securitate națională iniţiale; în 2018, SRI a obţinut 968 de mandate de securitate naţională, plus 399 de prelungiri ale acestora, iar în 2019, SRI a obţinut 1 170 de mandate de securitate naţională. În primele 11 luni ale anului 2021 instanța supremă a emis 1 008 mandate inițiale, 612 prelungiri și 1 216 completări.

În 2018, ÎCCJ comunica public că judecătorii instanţei supreme din România au emis, în perioada 2009 - 31 mai 2018, 26 445 de mandate de securitate naţională, fiind respinse doar două propuneri, iar în 2020 a fost respinsă o singură solicitare. În  SUA, în perioada 2014-2020, FISA Court a respins peste 250 cereri de eliberare a mandatelor și a modificat peste 1 300.  Se observă astfel că, spre deosebire de primii 30 de ani ai funcționări sale, cifrele din ultimii ani ne arată că instanța de la Washington realizează un control judecătoresc real al solicitărilor formulate de serviciile de informaţii, ceea ce nu putem spune despre instanța noastră supremă, unde controlul judecătoresc pare că nu există.

O altă comparaţie este de asemenea relevantă. Din date disponibile, cunoaștem că în perioada 2004-2016, judecătorii ÎCCJ au autorizat în România 28 784 de mandate de securitate națională, în vreme ce, în aceeași perioadă, judecătorii FISA au aprobat  la nivelul SUA un total de 22 617 de mandate. Cu peste 6 000 mai puține decât în cazul României. E un mister cum o țară cu o populaţie de peste 15 ori mai mare decât a României, prima putere militară și economică a lumii, angrenată aproape tot timpul în  conflicte militare și dispute strategice, victimă a unor atentate teroriste de anvergură, solicită și obţine anual de la judecătorii săi mai puține mandate pe securitate națională decât România. Sau invers, cum e posibil ca serviciile române de informații, prin procurorul general al statului, să solicite, iar judecătorii să aprobe, atât de multe mandate în acest domeniu în condiţiile în care suntem o ţară stabilă, neaflată în vreo zonă de conflict până în martie  2022, fără teroriști până acum și fără dușmani aparenţi? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: acest fenomen e posibil pentru că o mare parte a acestor mandate nu au nicio legătură cu siguranţa națională şi cu amenințările teroriste, ci exclusiv cu dorința  serviciilor secrete de a pune sub supraveghere cât mai multe persoane care joacă un rol semnificativ în statul român, fie că este vorba de demnitari, funcţionari sau magistrați, fie de oameni de afaceri de o anumită anvergură. Și mai este posibil cu complicitatea celor mai înalți magistrați ai țării, procurorul general al României și unii judecători ai instanţei supreme, care nu au forța să li se opună serviciilor de informaţii, sunt cuminţi şi nu realizează un control real al solicitărilor (subl.m.).”

 Să te crucești,  nu altceva! Dar mărturisirile  nu se opresc aici, dimpotrivă, curg cu nemiluita, cât să  solicităm grabnic viza de emigrare în Congo. Bunăoară,  fostul șef al Direcției Naționale Anticorupție face niște afirmații uluitoare: „Cei peste 20 de ani de carieră ca procuror mi-au dezvoltat anumite abilităţi și deprinderi. Trebuia să îmi pot explica atitudinea  persoanelor din fața mea, ca apoi să-mi pot justifica schimbarea lor de poziție. După ce ofițerii SRI şi şefii lor s-au obișnuit cu stilul meu de lucru, am observat că nu mai încercau să mă convingă să-mi schimb deciziile. Nu-mi făceam iluzii însă că le-am schimbat mentalitățile ori intenţiile și bănuiam că liniştea lor se datora cu totul altui fapt, iar ceea ce am presupus s-a și adeverit. Am început să îmi notez numerele de telefon din propunerile de interceptare pe care le respingeam, pentru ca apoi să observ că pe unele dintre ele le regăseam în zilele sau săptămânile următoare în alte propuneri ale SRI, care priveau alte persoane și alte fapte, atribuite altcuiva sau cu posesor neidentificat. Îşi asumau aşa ceva, profitând de faptul că procurorul general și judecătorii desemnaţi nu aveau nici sarcina, nici timpul necesar, dar nici posibilitatea verificării acestor numere şi a posesorilor lor în timp real (subl.m.).” Astfel se explică  și teroarea indusă programatic în societatea românească: „Au venit apoi şi arestările, toate cu prezența presei în fața  instituţiei. Activitatea procurorilor anticorupţie a devenit extrem de dinamică. Jurnalele de știri abundau în informaţii, breaking news-uri despre percheziţii, inculpări, arestări și demiteri ale unor personalități publice. Părea că procurorii anticorupţie nu numai că nu au încetinit ritmul, dar chiar apăsau puternic pedala de acceleraţie. Ritmul în care apăreau și erau instrumentate aceste dosare pe mine însă mă nedumerea. Cunoșteam foarte bine instituţia, ştiam care îi sunt posibilitățile și ritmul de lucru şi mi-era clar că doar procurorii și poliţiştii DNA nu puteau face față unui asemenea volum de activitate. Eram un observator avizat, urmăream evenimentele, iar nedumerirea mea s-a risipit destul de repede atunci când în comunicatele de presă ale DNA a început să apară următoarea mențiune: «Acest dosar s-a instrumentat cu sprijinul ofițerilor SRI». Menţiunea a devenit o cutumă. S-a aflat apoi că aceștia erau într-adevăr implicaţi în anchetele penale, aduceau informaţiile, şi uneori denunțătorii și dictau ritmul anchetelor. Marius Iacob, adjunctul procurorului-șef al DNA declara că procurorii au o colaborare foarte bună cu ofițerii SRI, care îi ajută în toate cazurile. Erau prezenți efectiv în birourile procurorilor de pe strada Știrbei Vodă pentru că Kovesi le deschisese ușa instituției, la propriu și la figurat. Se spunea că aceștia au ajuns chiar să redacteze actele procesuale pe care le semnau procurorii și polițiștii. Nu puteau să semneze ei înşişi actele pe care le întocmeau și, întrucât aşteptau să li se recunoască public meritele, așa au apărut mențiunile din comunicatele de presă.  Din moment ce procurorii deveniseră celebri şi erau lăudaţi, voiau și ofițerii de informaţii să fie la fel. Gloria se răsfrângea asupra  SRI și, mai ales, asupra șefilor acestuia.”   De practicile  specifice  unui  stat totalitar nu a scăpat nici măcar ex-judecătorul Curții Constituționale: „Eu eram aproape sigur că telefonul îmi fusese deja pus sub ascultare în baza unui mandat de siguranţă naţională. Lucrasem cu ei, îi cunoșteam bine, erau previzibili și acționau rudimentar. Am făcut un test simplu pentru a verifica. I-am spus soţiei mele, acasă la Cluj, că după ce mă întorc la Bucureşti o să-i spun ceva prin telefon, iar această conversaţie trebuie să rămână între noi. Povestea spusă soţiei la telefon nu era reală, dar ei au căzut în cursă și, în perioada următoare, am aflat de la unul dintre jurnaliștii din anturajul SRI această poveste. Aveam feedbackul şi confirmarea că îmi ascultau telefonul. Le-am trimis celor doi directori un mesaj, pe telefonul mobil al lui Coldea, în care le-am scris că sunt jalnici dacă atât au înțeles ei în cei 25 de ani  de democraţie, să urmărească un judecător doar pentru că nu le convin deciziile luate de el. Le-am mai scris că aștept ca la finalul interceptărilor să mă înștiințeze despre faptul că luaseră această măsură. Evident că nu au răspuns la mesajul meu, iar serviciul nu mi-a comunicat niciodată că aș fi fost supravegheat. Presupun că nu au avut curajul să ceară judecătorilor ÎCCJ mandat pe numele meu pentru că nu puteau prezenta vreun motiv, aşa că, cel mai probabil, numărul meu de telefon fusese «atribuit» unei alte persoane sau prezentat ca neidentificat, spre a fi supus interceptării (subl.m.).” Aceasta în contextul în care, de pildă, „soluţia de achitare demonstra că dosarul Greblă nu fusese decât  o înscenare, o acțiune în forță a DNA-SRI, cu scopul de a timora judecătorii constituţionali.” Concluzia e terifiantă și descrie  perfect spațiul recluzionar al României ultimelor două decenii, cele mai nefaste din justiția postdecembristă: „Văzând ce se întâmpla, nu mai eram deloc sigur dacă faptul că nu ai comis vreo infracțiune te poate feri sau nu de o arestare și de distrugerea carierei (subl.m.).”

Un tablou zugrăvit fără menajamente  și ocolișuri, o mărturie în cunoștință de cauză a unui insider, și nu un neofit în domeniu, din contră !  Putea să fie altcumva? Mă tem că  răspunsul e negativ,  ținând cont de profilul celor doi manipulatori ai marionetelor judiciare, protagoniștii principali ai  sinistrului joc, transformat în cele din urmă  într-o ruletă rusească în varianta românească. Fiindcă  și Traian Băsescu, și Florian Coldea, n-au făcut altceva decât să-și subordoneze autoritar și ostentativ Justiția în numele cruciadei anticorupție, minciună prin care au reușit să se folosească de procesul penal ca de un instrument  nimicitor al dușmanilor  din politică și afaceri, servind, fără tăgadă, interese străine, nicidecum  naționale ! Perfizi  și lipsiți  de scrupule, cei doi – acompaniați cu zel de o  șleahtă  numeroasă de magistrați, intelectuali, activiști politici  și lichele de opinie -, inspirați de sloganul naivului Martin Luther King, au lucrat și au luptat  împreună la înfăptuirea justiției lor. Și le-a ieșit ! Brr, de aceea m-a speriat dintotdeauna perspectiva  justiției realizate în devălmășie cu Serviciile Secrete și politicienii…