Dintre toate personalitățile istoriei românilor, Avram Iancu este personajul care ne emoționează cel mai mult. Există nume remarcabile, prestigioase și prodigioase în Istoria noastră. Dar nici unul dintre aceaste nume nu ne impresionează așa cum o face „Avrămuț al nostru”. Și nu e vorba aici doar de românii ardeleni – e vorba despre o adeziune mai adâncă și mai generală.
Despre această emoție unică merită să vorbim astăzi, la 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, încercând să înțelegem trei lucruri care ne stârnesc de fiecare dată și îl fac pe „Crăișorul Munților” nu doar foarte apropiat de noi, dar și foare actual și somativ.
Primul urmare: De ce îl iubim pe Avram Iancu și ce avem de învățat de la el?
Fake-news, ființa colectivă și „chenoza” lui Avram Iancu
Primul lucru este lecția unei angajări unice, unui sacrificiu absolut pentru cauza pe care o slujea. Aceste lucruri pot să pară vorbe mari. Dar ca să înțelegem dimensiunea reală a acestei asumări, am să vă reamintesc aici cel mai teribil episod al vieții lui Avram Iancu - adică sfârșitul ei. Așa zisa „nebunie” a lui Avram Iancu. În 1872 s-a petrecut, și am să trec repede peste asta, unul dintre cele mai mari operațiuni de dezinformare, cum am zice astăzi, adică lansarea în presa austro-ungară, în 1872, anul trecerii sale la Domnul, a unui fake news: cum că Avram Iancu ar fi înnebunit încă din 1850, a devenit tulburat la minte şi de atunci „rătăcea fiind dedat băuturii prin părţile muntoase ale Transilvaniei”. Articolul a fost preluat în multe alte publicații din Imperiu. Alte teze spuneau că „Avram Iancu a fost silit să ducă o viaţă de mizerie, cerşind prin satele din munţi ca lăutar orb”.
Nu vrea să insist asupra acestui abuz de interpretare, căci a fost clarificată, în termeni de fapte concrete. La 20 decembrie 1850, de pildă, – anul în care ziariştii austro-ungari susţineau că ar fi înnebunit – Avram Iancu îşi scria, lucid și cu propria mână, testamentul: „Ultima mea voinţă. Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă să prefac în nimic. Nu sciu câte dile mai voi ave, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur, voiesc dară şi hotărat dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunei pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare credand că luptătorii cu arma legii vor pute scoate drepturile naţiunei mele. Câmpeni, 20 dec. 850″.
Cu un scris de mână sigur, clar şi concis în exprimare, este puţin probabil că testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.
O altă scrisoare către fostul tovarăș de luptă Ilie Mădelariu – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declanşare a unei afecţiuni mintale a lui Avram Iancu, vine să infirme în continuare teza „nebuniei”: „Frate Ilie, Am primit scrisorile tale din 5 şi din 25 februarie şi dacă încă nu ţi-am răspuns nu crede că s-a întâmplat din altă cauză decât numai din simplul motiv că mi-am propus să nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni şi colegi de şcoală le-am pus la o parte, fără a fi răspuns acelora, care desigur numai cu bună intenţie au vrut să ştie dacă mai trăiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscreţie, dar nu sunt eu de vină dacă din păcate am trăit experienţa tristă că în timpurile de acum omul nu mai ştie cui să se încreadă. Cum mă întrebi tu ce mai sper şi ce cred? Îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut şi că credinţa mea este aceea a şarpelui, care i s-a dat de la natură de a-şi apăra capul, dar nu crede că aceasta o spun fiindcă aş vrea să-mi apăr viaţa nenorocită; nu, pentru aceasta viaţa mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 şi 1849 pentru naţiunea mea iubită şi credinţa pentru împărat, ci înţeleg prin aceasta naţiunea mea iubită care geme sub atâtea greutăţi şi pentru care m-ar durea inima dacă prin dezvăluirea credinţei mele adevărate aş duce-o într-un pericol şi mai mare. Cu altă ocazie, mai multe, rămâi sănătos şi nu uita pe aceea mamă al cărei piept l-ai supt şi pe sincerul tău prieten, Iancu, m.p., advocat şi prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″.
Mă emoționează, cum spuneam, acest episod, pentru că el nu are nimic de-a face nici cu psihiatria, nici cu patologiile mentale, nici cu nebunia. Are de a face cu angajamente spirituale, jertfelnice, totale.
Există în noi, dincolo de ființa individuală, o capacitate de a ne asuma, într-un fel sau altul, ființa colectivă, adică comunitatea, mare sau mică, din care facem parte. Și, uneori, facem asta cu o intensitate care face ca ființa noastră individuală să dispară, să se topească în ceva mai amplu. Atunci când o mamă este gata să se sacrifice pentru copiii ei, ea ne transmite mesajul că angajarea ei în comunitatea familiei este atât de mare încăt fără această angajare, fără această asumare completă, ființa ei individuală nu mai are niciun rost. Iubirea părintelui față de copii e atât de adâncă, încât tu, ca părinte, nu mai exiști, sau oricum nu mai ești în prim plan. Nu poț face o distincție între tine și copii tăi, din punctul acesta de vedere. Destinul lor este, până la urmă, și destinul tău.
Când soldatul se aruncă cu pieptul pe o grenadă aruncată de inamic pentru a salva viața camarazilor săi, el nu e „nebun”, e pur și simplu absorbit în așa măsură de comunitatea din care face parte, e atât de loaial, încât ființa lui individuală e irelevantă în raport cu ființa colectivă. Fără camarazii săi, își pierde rostul. EL este EI, așa cum și EI sunt EL.
Când cineva, în general se sacrifică pentru o cauză, asta înseamnă că individualitatea lui sau a ei devine irelevantă – angajamentul spiritual, moral, este decisiv și total. Nu mai există diferențiere. Eu sunt Cauza mea, și Cauza mea sunt Eu...
Iar Avram Iancu, prin viața lui, a ilustrat asta, poate cel mai bine în istoria românilor. Angajamentul lui față de comunitatea națională – „Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd Naţiunea mea fericită”, cum zice în Testament – a fost atât de profund, încât individul Avram Iancu nu mai exista - ființa lui individuală nu mai exista. Avram Iancu s-a golit de sine, ca într-o chenoză specială, și s-a umplut doar de Cauza națională pe care o slujea. Și aceasta l-a absorbit complet. Iar când acel proiect nu s-a împlinit – nu s-a împlinit atunci, abia mai târziu! -, adică în 1967, când Transilvania a fost dată Ungariei în cadrul Imperiului Austro-ungar, individul Avram Iancu nu mai exista, căci nu mai conta, decât pentru a depune, eventual, mărturie despre angajamentul absolut al său pentru cauza românilor din Transilvania.
Așa cum, păstrând proporțiile, o mamă care își pierde copii sau un soldat de pe front care își pierde camarazii nu mai pot rămâne la fel după aceste experiențe, nici Avram Iancu nu se mai putea întoarce de unde plecase după experiența lui de angajare absolută. El nu a mai putut, cum am spune astăzi, pudic, „să își refacă viață”. Pentru că viața lui fusese în altă parte... „Avram Iancu nu mai există.... Eu sunt umbra lui Avram Iancu” – cum avea să mărturisească el însuși.
Și asta este mereu emoționant, tragic și fascinat la el... Avram Iancu nu a murit nebun! Căci atunci cînd rătăcea prin satele din Munții Apuseni și domnea din fluier nu făcea decât să ne arate cât de adâncă poate fi trăirea cuiva care se surpă pe sine în numele unui proiect mai important, condiția celui care nu mai poate trăi cu adevărat fără acel proiect, căci acel proiect este cel care l-a definit și l-a plămădit.
Avram Iancu a ars ca o lumânare pentru acel proiect. Când flacăra proiectului s-a stins, a rămas doar o lumânare fără rost și fără sens...
Asta este așa zisa „nebunie” a lui Avram Iancu.
Ca să ne dăm seama de proporțiile acelui angajament, gândiți-vă câți ar fi dispuși astăzi să își asume proiecte politice în sensul cel mai larg cu atâta forță și convingere încât, dacă aceste proiecte eșuează, pur și simplu individualitatea lor să nu mai reprezinte nimic? Întrebarea este retorică, firește... Astăzi, într-o epocă cînd proiectele comune, comunitare, sunt sacrificate de fiecare dată în numele proiectelor individuale, de bunăstare privată, poate că Avram Iancu și angajrea sa absolută ne par o dovadă de nebunie.
Dar noi simțim, totuși, că nu este așa! Simțim că Avram Iancu rămâne încă o aspirație, chiar dacă înfiorător de îndepărtată. De aici și dragostea și respectul pe care il purtăm... Căi dacă ne uităm la Avram Iancu ca într-o oglindă a Istoriei, nu se vede neapărat „sănătatea noastră mental” în raport cu „nebunia” lui – ci vedem mai degrabă mediocritatea și incapacitatea noastră de a ne mai asuma ceva cu adevărat, mica noastră bunăstare mediocră care câștigă de fiecare dată în raport cu orice sacrificiu potențial.
Și nu mai esti sigur, până la urmă, cine e „nebunul” și cine „sănătosul”...
Nevoia de fermitate înțeleaptă
Al doilea motiv de emoție, atunci când mă gândesc la Avram Iancu, este iarăși de o acută actualitate. Și acest al doilea motiv de emoție, și un lucru pe care simțim nevoie să îl învățăm de la Avram Iancu, este... fermitatea lui.
Când ne gândim la Avram Iancu, ne gândim, fatal, și la asta, chiar dacă nu o spunem. Și nu e vorba că trebuie „să punem pumnul în pieptul furtunii, că de nu, pierim” – vremurile s-au schimbat. Dar e vorba de capacitatea de a spune și NU, de a ne impune, de a fi, în numele intereselor tale, uneori, ferm. Dorul de Avram Iancu este, fie și tacit, dorul de o voce fermă, de o privire fulgerând, de o severitate înțeleaptă.
Nu le avem azi.
Și e suficient să te uiți în jur. Este cel puțin ridicol, și deplasat, să vezi cum autoritățile române nu sunt în stare să fie limpezi în demersurile lor, să le vezi cum se învârt în cerc precum un câine care încearcă să își prindă singur coada, atunci când transmit, de pildă, autorităților de la Budapesta că orice proiect politic sau de investiții al Ungariei în România trebuie făcut doar cu acordul strict al Bucureștiului și că nu trebui să fie dedicat doar maghiarilor din România.
Perfect de acord! Doar că, de pildă, acel proiect de investiții al Ungariei este lansat încă din...2017! Este un document oficial, se numește Planul Kós Károly detaliază şi concretizează, după cum o şi spune: „decizia guvernului ungar de a iniţia un program de revitalizare economică pentru cetăţenii maghiari din România”.
Mai clar nici că se putea. Deci, vecina noastră Ungaria, parteneră în NATO şi colegă de UE, iniţiază şi aplică un plan amplu (doar) până la Carpaţi – acolo unde se termină pentru Viktor Orban Europa Centrală -, dedicat expres (doar) cetăţenilor de etnie maghiară. Un plan în care nu apare niciodată, explicit, nici „statul român”, nici „guvernul României”, care vorbește explicit destre „Partium” și „Ținutul secuiesc” – entități administrative inexistente în legislația românească - şi care poartă numele unuia dintre personalităţile maghiare – Kós Károly - iniţiatorul şi promotorul „transilvanismului”. În realitate, dincolo de aparențe, „transilvanismul” a fost și este o ideologie de substitut. Rădăcina ei majoră nu a fost în niciun caz „prezervarea diversităţii etnice a Ardealului”, cât... înfrângerea Imperiului Austro-ungar, destrămarea imperiului şi unirea Transilvaniei cu România. Intrarea regiunii în statul român este raţiunea „transilvanismului”. „Transilvanismul” a fost, de fapt, singura ideologie care a mai rămas intelectualităţii maghiare pentru a NU accepta, fie şi tacit, integrarea regiunii în statutul român, pentru a nu legitima 1 decembrie 1918, pentru a ridica o baricadă chiar şi atunci când era evident că lupta era pierdută... Cum avea să spună un senator maghiar de la Budapesta în interbelic, „a fi transilvanist înseamnă a trăi periculos si a rămâne maghiar.”
Acesta a fost, de fapt, mesajul lui Kós Károly, şi de aceea a fost el decorat după Diktatul de la Viena de către alt „transilvanist” celebru, amiralul Miklós Horthy.
În realitate, și trebuie să reamintim asta aici, Kós Károly nu dădea doi bani nici pe români, nici pe multiculturalism. Proba? Niciodată, înainte de 1918, marele arhitect nu a pledat pentru o recunoaştere reală şi o integrare armonioasă a majorităţii româneşti - pe care nu o menţiona niciodată şi de care nu îi păsa. Transilvania însemna până atunci doar unguri, saşi şi secui. „Revelaţia” transilvanismului ca mod de relaţionare cu românii a venit doar atunci când Transilvania a intrat, prin Unire, în componenţa Regatului României. Şi nici asta nu s-a petrecut brusc, ci pe etape, adică doar atunci când Kós Károly s-a convins că altă posibilitate nu mai este. Primul său gest „multicultural” îl face în primăvara lui 1919, când organizează aşa numita „republică de la Călata”, o entitate de autoguvernare maghiară apărută ca reacţie la Unirea de la 1 decembrie 1918. Evident, asemenea iniţiative marginale nu aveau nicio şansă. Aşa că devine „transilvanist”. Recunoaşte, la începutul anului 1921 – împreună cu Paál Árpád şi Zágoni István – că lupta pare pierdută şi că nu mai poate fi dusă ca înainte. De aceea a adresat un apel către maghiarimea ardeleană cu titlul debKiáltó szób (Glasul care strigă), iar una din enunţurile-cheie ale documentului sună astfel: „Trebuie să ţinem cont de forţele noastre, să ne organizăm munca, trebuie să ştim scopul pe care vrem să îl atingem”. Iar Kós Károly îl ştia foarte bine, că de asta a fost decorat ulterior. Nu e deloc întâmplător că acest citat din 1921, ambiguu, dar limpede în ambiguitatea sa, este şi motto-ul din 2017 al Planului guvernului maghiar de acţiune în Transilvania. Âl citez încă odată: „Trebuie să ţinem cont de forţele noastre, să ne organizăm munca, trebuie să ştim scopul pe care vrem să îl atingem”.
Simbolistica documentului e totul. Iar planul ungar de investiții strategice și economice în Transilvania este expresia formală a „transilvanismului”, îndeplinind aceeași funcție strategică. Așa cum „transilvanismul” năzuia să impună co-suveranizarea ungară în Transilvania, planul de investiții ungur nu face decât acelați lucru, impunând, prin prezența masivă a Ungariei în Transilvania, o co-suveranizare de facto, înainte de una de iure. O cărămidă solidă în efortul de de-suveranizare a României în Transilvania şi revitalizarea „transilvanismului”, aşa cum a fost gândit în realitate de iniţiatorii acestuia: „calea spiritului ungar în Transilvania trianonică”.
Și în aceste moment ți-e un pic dor de Avram Iancu și îți vine, excedat, să „scuturi gorunul”...
„No hai ș-om mere!”. Nevoia de Avram Iancu
Ultimul lucru care ne emoționează nu are legătură direct cu Avram Iancu, ci cu atitudinea românilor față de el. Ne emoționează, adică, atitudinea românilor față de Avram Iancu – indiferent de instrumentalizarea politică la care este supus - și faptul că încă „Avrămuț al nostru” ne este atât de aproape. Și asta e cel mai important lucru.
Căci e important ca populațiile să dea semnale de acest fel... Nevoia aceasta există, firește, în conștiința românilor, și nu numai a lor, doar că este exprimată arareori. Sentimentele acestea se văd în sondaje – BOR și Armata sunt pe primele locuri la nivel de încredere. De ce? Nu pentru că românii ar crede că aceste instituții ar funcționa cotidian impecabil, ci pentru că ele trimit, fie și indirect, către un mesaj de prezență a ceea ce cetățenii nu găsesc în altă parte... Ele sunt percepute ca instituții ale stabilității, identității, continuității istorice. Ele reflectă o parte a identitățiilor uitate și anulate în spațiul public curent, pe care populația vrea, totuși, să o exprime...
Națiunile nu sunt grupuri de indivizi atașate unei economii globale. Sunt mai mult decât atât. Sunt grupuri de indivizi pe care îi leagă și trecutul și prezentul și viitorul, într-un efort comun și continuu. „O națiune este un plebiscit de fiecare zi”, spunea un francez celebru. În acest plebiscit de fiecare zi, ceea ce ne leagă este trecutul nostru, personalitățile din istorie, evenimentele majore de atunci – aceste lucruri sunt sângele care circulă și face ca țesutul comunitar să rămână viu și viabil. Fără aceste lucruri, tesutul comunitar se va usca și vom avea doar indivizi separați, dispersați, care își caută, pentru ei și copiii lor, doar salvarea individuală, fără nicio conexiune cu comunitatea din care fac parte de care nu se mai simt legați.
Nu poți apăra decât ceea ce iubești. Nu îți dai viața decât pentru ceea ce contează mai presus decât tine. Reziliența – de care se tot vorbește acum, abundent și incult - nu este doar o chestiune de minte, ci și de inimă.
În ciuda faptului că atitudinea și atmosfera publică în România încurajează de-construția națiunilor și a identităților naționale, despărțire brutală de trecut, limitarea orelor de Istorie, demitologizarea evenimentelor majore și a personalităților din trecut – tenacitatea cu care românii (mai) țin la un reper istoric major al conștiinței naționale, nu doar în Ardeal, este de salutat, este de respectat, este de aplaudat.
*
Pentru unii, Avram Iancu nu mai este chiar un personaj la modă.... Și nu se bucură toți de omagierea lui.
Dar asta nu contează. Ceea ce contează este că memoria „Crăișorului munților” este încă vie și că, dacă trăim în continuare cu credința că din acești munți miraculoși și îmbibați de istorie mai e posibil, la un moment dar, să apară cineva și să spună, scurt și concis, ca Iancu pe vremuri, „No hai ș-om mere!”, atunci nu e totul pierdut pentru țara aceasta.
Autor Dan Dungaciu
