Eram sigură. Eram sigură că iar mă duc să donez sînge şi iar nu mi-l iau.
M-au stricat ăştia de la OareSuntunPorc.ro, că altfel nu mă duceam.
E demersul lor. Ȋmi promiseseră şi-o sticlă cu vin! Ȋn caz că.
Băi, deci… mă simt ca un robot-care-nu-mai-merge.
Ȋn acelaşi timp, înţeleg că să dai sînge nu e de toată ziua.
Odată, acum #nuştiucîţiani, mă rugase o prietenă să mă duc să donez pentru mama ei, care avea aceeaşi grupă de sînge cu a mea.
Gata. Zis şi făcut. Pe vremea aia fumam.
Să duci o viaţă sănătoasă, nu o viaţă nesănătoasă!
Două zile n-am fumat, n-am aia, n-am ailaltă, am mîncat numai iarbă, am băut numai apă plată, în ziua cu pricina, nici cafea nu-mi permisesem, deşi, la patru jumate dimineaţa, cînd mă trezisem, ca să fiu la şase la spital, s-ar fi impus măcar un shot mic de cofeină. Nimic. Doar apă.
Ajunsă la şase fără un sfert în Spitalul de Urgenţă, la Transfuzii, aştept trei ore jumate după cinci oameni, veniţi din părţi limitrofe Bucureştiului, ca să doneze sînge pentru un coleg de-al lor de job, care avusese un accident.
Ei bine, rînd pe rînd, fiecare dintre cei cinci aşteptători din faţa mea fuseseră respinşi.
Ultimul, un băiat de 25 de ani, îi mărturisise asistentei că, de foame, mîncase un colţ de pîine la volan, în drum spre spital.
Nu l-au acceptat. Mie nu-mi venea să cred că era posibil aşa ceva, în condiţiile în care, acum cîţiva ani, criza de sînge cică era încă mult mai mare decît e acum.
Eu, la rîndul meu, eram curioasă să văd ce-mi găseşte. Nu mîncasem, nu băusem, nu aia, nu ailaltă. “E, ia să văd, mie ce-mi zice”.
Mă-ntind satisfăcută pe pat. Ȋntind mîna.
“Aaaaa…. Păi aveţi vene inabordabile”.
Cum adică “vene inabordabile”? “Păi nu pot să vă bag acul”.
Asta era prea de tot! Deci nu tu mîncat, nu tu băut, doar iarbă şi sănătate curată în farfurie…. Timp de două zile… şi îmi spui că am vene inabordabile.
Secretul sîngelui stă în apăsarea venelor
Eram după o coadă de trei ore jumate, la care stătuseră cinci oameni, eu a şasea, de la şase fără un sfert dimineaţa pînă la ora nouă, ca să mi se spună că nu pot să donez sînge. Un om la 50 de minute!
Păi cum pana mea să mai vrei să mai donezi sînge altădată???
Ieşită din spital, mă întîlnesc cu un prieten de-al meu, medic.
Ȋi spun pe scurt povestea mea. El îmi vede venele şi-mi spune scurt că “aia e o proastă şi-o incompetentă, că i-a fost frică să se rişte, pentru că am venele prea subţiri dar nu îndeajuns de subţiri încît să nu-mi bage un ac”.
“Trebuia să-ţi ţină puţin aici apăsat şi ţi-ar fi luat şi cinci litri”, mi-a zis. “Mulţumesc, prietene, măcar nu plec cu demnitatea şifonată că nu pot şi eu să dau puţin sînge unui om”.
Azi a fost altfel.
Azi simţeam în vene că am venele abordabile. Venele mele strigau după un ac! Eram sănătoasă tun.
Răspunsesem perfect la chestionar
Nu aveam sida, nu aveam sifilis, nu aveam hepatită de nici un fel, nu mă drogam intravenos, nu mă drogam nici extravenos, nu ieşisem într-un mod romantic cu unu’ hiv-pozitiv în ultimele şase luni…. Eram… uau.
Deci ce mai aveam? Dimineaţă băusem cafea. Dar era şapte dimineaţa, mă simţisem puţin naşpa, dpdv sentimental, cînd am băut cafeaua aia, dar eu venisem la unşpe la donat sînge.
Se dusese şi mama cafelei!
Eram per-fec-tă!
Am completat cu multă siguranţă chestionarul în care am mărturisit şi pe mama, şi pe tata. Şi n-am minţit nimic.
“Au trecut zece zile de la ultima menstruaţie?”
Uaaaaat????
“Dau sînge pe barba mea!”
“Serios? Şi dacă te-apucă tremuratu pe scaun? Io pe a cui barbă sînt? Vino în martie!”
Fuck!
Deşi am un suflet bun, nu pot să mi-l pun în aplicare.
