Era noaptea de 21 spre 22 decembrie. Nicolae Labiş a murit, la doar 21 de ani, fără să înţeleagă cine şi de ce. Povestea acelei nopţi teribile de 9 spre 10 decembrie 1956, a rămas tulbure până astăzi. În aburii ei se amestecă imagini cu restaurantul Capşa, o misterioasă balerină rusoaică extrem de frumoasă, alcoolul, o linie de tramvai întunecată, o îmbrînceală a nimănui şi dinspre nicăieri şi centrul Bucureştiului de acum mai bine de jumătate de secol.
Eram la Jurnalul Naţional, în anul 2009, atunci când am încercat, să decriptez- pe cât posibil- câteva dintre enigmele, rămase peste timp, morţii lui Nicolae Labiş. La început, m-am gândit că dosarul cazului Labiş ar mai trebui să existe pe undeva prin arhivele Poliţiei Capitalei şi că studierea lui va lămuri cât de cât enigmele. Am primit un "nu mai există" hotărât. Din aproape în aproape, am reuşit să dau de cel care s-a ocupat de coordonarea cazului Labiş, respectiv locotenentul Ioan Grozavu. Pe atunci, locotenentul avea 83 de ani. L-am găsit pe domnul Grozavu în apartamentul său, pe undeva prin cartierul Titan. Şi-a amintit cu drag de misiunile poliţieneşti de odinioară şi de viaţa activă de atunci... "Chiar eu m-am ocupat de cazul Labiş, dar asta a fost demult. Acum am îmbătrânit. Au trecut prea mulţi ani de-atunci. Nu îmi mai amintesc. La vremea aia a fost un caz printre multe altele“.
Locotenentul Grozavu: „Nu merita să moară. Era prea tânăr“
Îmi amintesc şi acum imaginea celui care a anchetat moartea lui Labiş. Vocea îi tremura, iar ochii i s-au umezit atunci când povestea: „Nu merita să moară. Era prea tânăr“. Îl întreb dacă a fost un caz mai greu decât celelalte sau dacă au existat presiuni politice asupra anchetatorilor, ţinând cont de circumstanţele vremurilor. "Nu domle', nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Nu îmi mai amintesc cum o cheamă. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut."
Ipoteza de simplu accident a domnului Grozavu este confirmată şi de cele consemnate în procesul-verbal de constatare al incidentului încheiat de sergentul major Gheorghe Aurelian, care îşi făcea rondul de noapte în zonă: „Astăzi 1956, 10 decembrie ora 2,40 noi sergentul major Gheorghe Aurelian din DMC fiind de serviciu în postul Bd. Nicolae Bălcescu am fost sesizat că s-a produs un accident de circulaţie. Deplasându-mă la faţa locului, am constatat următoarele: Udroiu Mihai, născut la 28 decembrie 1928, în comuna Ciunuieni, raionul Horezu, regiunea Piteşti, fiul lui Moise şi al Paraschivei, domiciliat în Bucureşti, Strada Mihai Eminescu nr. 137, raionul 1 Mai - când a ajuns la circa 4 metri la capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiş Nicolae, domiciliat în Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 10, raionul Stalin, care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcându-se pe la uşa din faţa remorcii. Aceste uşi nu sunt acţionate de câtre încasatori, ci sunt manevrate de călători. Urcându-se pe scară, neputând ţinându-se, a căzut jos apucându-l platforma remorcii şi scara, iar la ţipetele publicului tramvaiul a oprit, după care a fost scos de sub scară şi transportat la Spitalul Colţea, rămânâd internat".
„Nu domle', nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut.
Ioan Grozavu, coordonator anchetă Labiş.
Diagnosticul pus de medici pentru poetul prins sub roţile tramvaiului
„Traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie”, acesta a fost diagnosticul pus de medici la momentul la care tânărul, care de-abia împlinise 21 de ani (pe 2 decembrie), l-a primit atunci când a fost dus la spital după accidentul petrecut pe linia tramvaiului de la Colţea. Ce s-a întâmplat în noaptea aia în care tramvaiele au circulat după miezul nopţii, a început, se pare, mult mai devreme, la restaurantul Capşa, unde poetul ar fi cunoscut-o pe frumoasa dansatoare ce avea să-şi găsească sfârşitul pe 20 iulie 1978, când a hotărât să-şi pună capăt zilelor, poate, cine ştie?!, chinuită de amintiri putrede. A şi fost incinerată în mare grabă. Era membră a Ansamblului „Ciocârlia” al Ministerului de Interne. În seara aia, la Capşa s-a băut ţuică, până târziu în noapte..., povesteşte jurnalista Monica Andronescu într-un articol publicat în ziarul „Adevărul“.
Labiş: „Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva...”
„Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?”, povesteşte Imre Portik în volumul său conversaţia pe care ar fi avut-o cu poetul când l-a vizitat la spital. „Nu, n-am fost beat”, i-a răspuns Labiş sigur pe el. „E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost”. „Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?” „Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva...”
Şi discuţia continuă: „De cine, îl cunoşti?” - „Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verzui. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am așteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăși capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reușit să fac nici doi pași, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea“.
Maria Polevoi nu şi-a iertat niciodată moartea lui Labiş
O prietenă anonimă a Mariei avea să scrie peste ani buni la revista Flacăra, semnând Em.B, câteva rânduri care ar putea aduce fâşii de lumină în acest caz.
„În zilele de după «9 spre 10 decembrie» am fost acasă la Maria Polevoi care, profund impresionată de drama petrecută sub ochii ei, s-a îmbolnăvit şi câtăva vreme nu şi-a mai părăsit locuinţa decât pentru a merge - în calitate de martor - să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de autorităţi. Cele povestite mie atunci, şi numai atunci cu amănunte, a dorit să le uite şi a evitat să le mai spună altcuiva. Ştiţi cum a cunoscut pe Nicolae Labiş. În prima parte a serii Poetul a şezut pe un scaun în faţa Mariei, apoi ea l-a chemat şi a mai stat lângă ea. Îi făcea impresia unui copil mare, ciudat, ironic. A recitat la insistenţele companionilor şi mai mult pentru a «scăpa de gura lor», dar apoi a făcut-o cu căldură, bucuros că este ascultat cu înţelegere. S-a amuzat întrebând-o pe Meri dacă «mai văzuse de aproape, în carne şi oase, un scriitor, un poet şi dacă da... sigur era mult mai bărân ca mine!». Meri l-a întrebat cum se face că este singur. Ei i se părea neobişnuit ca un tânăr atât de «fermecător» să fie, mai ales să bea, singur. «Nu sunt singur, sunt cu...» şi a arătat sticla sa. Mariei i s-a părut că bravează. Apoi ea i-a spus că este balerină şi i-a povestit câte ceva de dincolo de scena dansatorilor. Era o foarte bună povestitoare. (...) Ei doi, femeia şi scriitorul, au vorbit tot timpul pe un ton confidenţial. Ceilalţi au început să facă glume la adresa lor, lucru care l-a făcut pe Nicolae Labiş să se simtă stingher şi să refuze «un pahar de împăcare». În acest context, Maria Polevoi l-a invitat pe Poet la ea acasă. Pentru a nu mai da loc atâtor comentarii urmau să plece fiecare separat şi să se întâlnească abia în staţia de tramvai. Ceilalţi vroiau să continue seara în alt local, de aceea Maria s-a văzut nevoită să-i urmeze, nu ştia cât ar fi fost de aşteptat în staţie. Nici Labiş nu părea a fi dornic să părăsească vesela societate («parcă nu ştia ce să facă, să mă urmeze, să mai rămână... dar tot timpul avea aerul că joacă o festă celor prezenţi»). Au plecat la «Victoria». Maria a fost convinsă că... «Băiatul s-a ameţit abia când a ieşit afară în frig». În noul local, Nicolae Labiş s-a deplasat cu paharul în mână, dar de băut nu a mai băut. Cei de la masă - companionii de la Capşa - şi spuseseră că nu-i mai dau să bea pentru a nu se ameţi mai tare. Şi aşa toată lumea «părea că are harţag». Trecând peste orice prudenţă, Maria s-a dus la Labiş («care era la o masă vecină, în picioare») şi i-a spus că ei pleacă. La uşă Poetul s-a alăturat grupului.
Copilăria și studiile
A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.
A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava. În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor revistei Viața Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă. În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.
Activitate literară
La data de 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Doina Sălăjan și Gheorghe Tomozei. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie. Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare.
La absolvire a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an. În anul 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.
Pasărea cu clonț de rubin...
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai. După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central, spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă...
În ciuda eforturilor medicilor, starea poetului s-a înrăutățit, iar pe 22 decembrie 1956, la ora două dimineața, s-a stins din viaţă. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: „Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile“.
Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.
