Pe 22 iunie 2017, Valentin Nicolau ar fi împlinit 57 de ani. Dacă timpul ar fi avut răbdare… Din propriile cuvinte răspândite în interviuri pe care le-a acordat de-a lungul vieții, îi creionăm un „autoportret” indirect. Un dialog peste timp și dincolo de moarte, cu Valentin Nicolau…Pe site-ul revistei de cultură online yorick.ro găsiţi o compilare a mai multor interviuri realizate de George Arion, Cătălin Vărzaru, Monica Andronescu, Cristina Modreanu, Gabriela Simon, Răzvan Bucuroiu, Alice Năstase Buciută, Lucian Vasilescu, toate creionând un portret al celui care a fost dramaturgul Valentin Nicolau.
A fost odată, povestea unui început. În 1991, Valentin Nicolau, absolvent de Geologie, înființa Editura Nemira, care a împlinit 25 de ani…
Alegerea facultăţii a stat sub semnul compromisului, chiar dacă ulterior am iubit geologia-geofizica. Opţiunea mea n-a fost generată de dorinţă, ci doar de ceea ce aş fi putut face mai convenabil la acel moment. Există uneori şi compromisuri fericite. Am ales Facultatea de Geologie – Geografie, amintindu-mi de vorbele cuiva, întâlnit în anii de liceu, şi care-mi spunea că la Geologie se învaţă lucruri fascinante, iar meseria comportă două mari avantaje: nu ai şefi, în schimb ai o groază de timp pentru a face ce-ţi doreşti. Ce argument mai bun pentru un om care voia, de fapt, altceva?!
Și într-o zi, a hotărât să „redescopere americile”…
Întâmplarea, neprevăzutul sunt parte a oricărei poveşti, uneori chiar motorul ei. Primii ani după ’89 au creat ipoteze şi situaţii unice, irepetabile. Trebuiau redescoperite toate „americile”, trebuiau retrăite toate poveştile începutului. Şi totul era pe muchie de cuţit. Nemira a fost şi va rămâne una dintre marile şi frumoasele istorii ale acelor ani. Aproape ca un basm. Uneori, am senzaţia că nu sunt eu cel căruia i s-a întâmplat. Ca să mă conving, deschid cele câteva cărţi, apărute recent, despre istoria editurilor româneşti. Citesc că, într-adevăr, mi s-a întâmplat mie.
Cum a fost de fapt… Înainte de Nemira, a fost Ziarul Științelor și Călătoriilor, o încercare nereușită, care l-a aruncat în pragul disperării.
Am scos șase numere. Aveam un apartament de două camere la etajul trei, într-un bloc pe Drumul Sării, și într-un final am reușit să umplu două camere cu retururi. Când le-am dat la topit, am adus o basculantă în fața blocului și le-am aruncat de la balcon. Am pierdut banii împrumutați, îmi dădusem și demisia de la serviciu. Era tragic, că nu mai voia nimeni să mă împrumute. Acum mă amuz și pare o poveste simpatică, dar eram un ratat perfect. Țin minte că mergeam zile în șir pe jos, nu mai aveam nici bani de tramvai, aveam o singură pereche de pantofi care se rupseseră și ăia. Nici bani de țigări nu mai aveam și dacă vedeam pe jos un chiștoc mai lung, nu ezitam să-l ridic. Pe toate fronturile era ratare: profesional eram ratat pentru că îmi dădusem demisia dintr-un post călduț, în business era faliment clar, prietenii mă ocoleau toți. Până într-o zi, când…
Dar după 30 de ani, s-a întâmplat… Nemira!
Cu Nemira s-a întâmplat ceva special, cum foarte rar îţi este dat să trăieşti. Nemira mi-a oferit şansa să transform pasiunea în profesie şi, pe deasupra, să obţin un succes imens, inclusiv financiar. De aceea, repet, Nemira este o istorie de excepţie. Am încăpăţânarea de a încerca să fac lucrurile până la capăt. La fel cum am făcut faţă când înrămam tablouri, când lucram pe vapor sau umblam pe coclauri căutând „substanţe utile” acolo unde ceilalţi vedeau doar peisaje. Poate şi din respectul pe care-l am pentru timpul consumat făptuirii acelor lucruri nu suport să constat că l-aş fi putut irosi aiurea. Mi-e frică să trăiesc ieftin.
Și mai departe, o mărturisire a dramaturgului Valentin Nicolau!
Pentru Valentin Nicolau, care este un mare leneş, literatura dramatică este cea mai potrivită. O piesă de teatru o scrie într-o noapte, maximum şapte-opt, nouă, când e grafoman. Apoi încă o corectură, iar după o săptămână în care lasă textul să se „răcească”, o ultimă corectură şi a scăpat de „chin”. Nimic nu-l enervează mai mult decât să revină pe text, să scrie variante la variante. Cred că e un pic superficial, dar îl înţeleg. Pentru el important e să aibă tot timpul poveşti în cap, să-l bântuie personaje. Să le pună pe hârtie uneori e o corvoadă. Înainte de a ajunge pe hârtie, personajele au făcut un stagiu de ani întregi în mintea lui, şi-au rostit de sute de ori replicile în multe feluri. În pofida acestei disciplinări, uneori, personajele ies din rând, o iau razna, schimbând ori completând povestea. Acele momente sunt cu adevărat fabuloase. Acele clipe de scris nasc tot atâta plăcere dramaturgului cât convieţuirea cu personajele ce se construiesc în ani, ca nişte fructe ce se coc îndelung. Problema e că unele personaje, unele situaţii, poveşti întregi, trec de momentul în care s-au pârguit. Nescrise, ajung să putrezească şi avortează.
Momentele cele mai grele sunt atunci când pagina rămâne albă sau, în ultimul timp, de când scriu direct în computer, când ecranul rămâne gol. Cele mai dure sunt atunci când îţi dai seama că povestea nu iese, că a devenit o făcătură, iar personajele nişte neisprăviţi. Atunci când îţi devine evident că scrisul a eşuat. Sentimentul rebutului, al strâmbului, al monstruozităţii care a ieşit din tine înspăimântă şi de cele mai multe ori descurajează. Am învăţat să evit asemenea momente neforţând scrisul, aşteptând mai degrabă să mă tragă personajele de mânecă să le dau cuvintele ca să existe, decât să risc alergând eu după ele. Cu riscul, aşa cum am spus, să le treacă vremea şi să rămână doar năluci în poveşti pierdute în mintea mea.
Când personajele sunt pregătite să vină pe lume încep să mă bântuie la modul sâcâitor. Uneori am senzaţia că le văd în mulţime, pe fugă, la stop, dând colţul străzii. Le zăresc numai din spate sau din semiprofil şi întotdeauna doar pentru o clipă. După ce am terminat de scris, pleacă. Fiindcă stau cu mine ani întregi până să ajungă în poveste scrisă, reuşesc să-i cunosc destul de bine, să ştiu cum reacţionează în anumite situaţii. Magnific e atunci când mă surprind luându-şi existenţa pe cont propriu, obligându-mă să-i scriu altfel, evoluând total diferit decât mă aşteptam, capabili de nebunii mai mari. Trebuie să te aştepţi mereu la revolta celor pe care crezi că i-ai programat să se comporte într-un anume fel. E un dans în care niciodată nu ştii cu adevărat cine conduce.
Citiţi integral textul pe revista online de cultură yorick.ro
