În urmă cu un an ne părăsea Valentin Nicolau, dramaturg, scriitor, fost președinte-director general al Televiziunii Române, fondator al editurii Nemira și al postului de radio SMART FM, una dintre personalitățile care au modelat și marcat evoluția spațiului cultural și mass-media din România post-decembristă.
A studiat geologie și teologie, după spusele sale pentru că voia să vadă cu ochii lui și cerul și pământul.
Din pasiunea sa pentru carte s-a născut, în 1991, Nemira. Editura de care se leagă indisolubil numele său, cea care a însemnat pentru mii de cititori de science-fiction, fericire în stare pură.
Într-un spațiu media acaparat de divertismentul facil, în 2007 Valentin Nicolau a fondat SMART FM, primul post de radio particular dedicat exclusiv informaţiei culturale şi ştiinţifice.
Elocvent despre ceea ce a însemnat în viața sa cartea, și frenezia cu care și-a însoțit scriitorii preferați, este un articol publicat de Valentin Nicolau în adevărul.ro, pe care vă invităm să-l citiți în continuare.
______________________
Valentin Nicolau, cărţi de trăit
Am inventat cărţile ca să putem vorbi chiar şi cu cel absent. Despre Sfintele Scripturi se spune că sunt „o imensă corespondenţă între Dumnezeu şi om", consecinţă a emancipării omului faţă de Creatorul său, căci până la acel moment comunicarea se făcea plenar, „faţă către faţă". Cartea presupune o distanţă, ca urmare a unei despărţiri. Toate acestea ne îndreptăţesc să spunem, sus şi tare: cartea apropie! Cartea aduce din nou în comunitate omul cu Dumnezeu, omul cu semenii lui. Dacă reuşeşte să apropie ce a fost despărţit nefiresc, atunci cartea e o formă acută de iubire. (Nota bene)
Ca cei mai mulţi din generaţia mea - generaţia lui Paganel, a cunoaşterii prin experienţă, inclusiv prin lectură - mi-am început viaţa de cititor cu Jules Verne: „Căpitan la 15 ani". Titlu care nu le mai spune mare lucru celor foarte tineri. Pentru ei, aparţinători ai generaţiei Harry Potter, alte nume de scriitori au relevanţă, cel mai actual fiind George R.R. Martin cu a sa grandioasă epopee „Cântec de gheaţă şi foc".
Cine îşi mai doreşte astăzi cu aceeaşi ardoare o carte? Oamenii stăteau la cozi cu orele ca să cumpere mâncare şi cărţi. „Cartea milionarului - Cartea de la Metopolis" a lui Ştefan Bănulescu, cel care a fost pentru români un Marquez înaintea lui Marquez, mi-a devenit şi mai dragă fiindcă am avut şansa să ajungă şi pentru mine, după o coadă de vreo trei ore. Nu ştiu dacă astăzi un puşti ar mai fura cărţi, dar eu am furat. Din biblioteci, din librării şi uneori de la cunoscuţi care-mi împrumutau inconştienţi volume. În 1752, Papa Benedict al XIV-lea a proclamat o bulă prin care hoţii de cărţi erau pedepsiţi cu excomunicarea. Şansa mea a fost să fur cărţi prin anii '70, secolul trecut(!), şi să trăiesc o singură spaimă, odată când un nene dintr-o librărie m-a alergat pe b-dul 6 Martie, fără şanse, pentru că eram şi mai tânăr, şi mai iute de picior. Am mai alergat şi m-am oprit în Cişmigiu, unde, ascuns după nişte tufişuri, am răsfoit cartea şterpelită: „Calea regală" a lui Andre Malraux.
Tot în Cişmigiu, aveam să-mi consum frenezia după ce-am văzut filmul „Zorba Grecul", aprins de pasiunea pentru carte, şi, tot ascuns după nişte arburşti, vibram atât de tare, încât am început să dansez, precum personajul meu iubit, Alexis Zorba. Ambele cazuri s-au sfârşit cu sosirea miliţiei. Prima dată m-am ales doar cu mustrări că am călcat iarba, a doua oară m-au dus la secţie, pentru comportament obscen în public... M-au ţinut vreo oră şi pe urmă s-au plictisit şi mi-au dat drumul, pronosticând că la maturitate o să ajung într-un ospiciu, fiindcă eu o ţineam gaia-maţu, că nu făceam nimic rău în parc, ci doar dansam de unul singur. Erau anii comunismului, era încă suportabil, recluziunea şi nebunia devenind totale abia un deceniu mai târziu. De la Malraux am învăţat că prietenia dintre doi bărbaţi e o cale regală, de la Kazantzakis că, în viaţă, când munceşti trebuie să munceşti până la capăt, când iubeşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta şi că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să-ţi pierzi bucuria de a trăi.
Adolescenţa face din fiecare un mare cititor, citim lumea din jurul nostru, pe bucăţi, că e încă prea mare; citim oamenii din jurul nostru, tot fragmentar, căci nu-i înţelegem încă prea bine; ne citim pe noi, pe îndelete, neştiind că nu vom isprăvi vreodată. Tot aşa legăm locuri, amintiri şi persoane de anumite cărţi. Şi invers, vorbind de o carte lecturată demult reînviem figuri, respirăm parfumuri trecute. N-am să uit niciodată noiembrie 1985, când am citit „Război şi pace". Înainte, începusem cartea de cel puţin zece ori, fără să reuşesc vreodată să trec de pagina 30. Aruncat de repartiţie, ca proaspăt absolvent de Geofizică, aproape de locul unde se agaţă harta în cui, în Maramureş, la Negreşti Oaş, am avut atâta tihnă, încât cele două volume îmi părea că se termină prea repede. Spre sfârşit, număram câte pagini mai am de citit şi, panicat că voi termina prea curând, reluam şi reciteam din spate, doar-doar voi prelungi plăcerea lecturii. „Sunt ceea ce am citit" „Lupul de stepă" şi „Jocul cu mărgele de sticlă" nu pot fi uitate. Ele continuă să strige în mine de atunci, din anii aceia. Pe Herman Hesse am continuat să-l citesc şi mai târziu, dar întâlnirile remarcabile nu le avem oricând, ci în momente atât de bine alese, încât, uneori, Dumnezeu parcă ne face cu ochiul că bibliografia de căpătâi a fiecăruia dintre noi e lucrul care ni s-a hărăzit, deci ni s-a şi potrivit, încă de la început. Chiar dacă nu am fost crescut de o bibliotecă şi deseori şi mie mama mi-a spus „Mai ieşi, copile, afară şi trăieşte!", atunci când mă vedea citind şi iar citind, iar eu cu timpul am întrecut-o în aşteptări de mai mult pe „afară" trăiam, recunosc că sunt ceea ce am citit. Cu atât mai complicată situaţia mea, cu cât am devenit editor. Rămân un împătimit al jocului cu cărţile care aduc norocul în viaţă, patima de a face cărţi fiind mai mare decât cea de a face bani din ele. Ca scriitor, lucrurile se complică şi mai tare. Citindu-mi-se cărţile, mi se dă înapoi timpul pe care l-am trăit pentru alţii, cu aceeaşi dragoste. Cartea e un dar! "Chiar dacă nu am fost crescut de o bibliotecă şi deseori şi mie mama mi-a spus «Mai ieşi, copile, afară şi trăieşte!», atunci când mă vedea citind şi iar citind, iar eu cu timpul am întrecut-o în aşteptări, de mai mult pe «afară» trăiam, recunosc că sunt ceea ce am citit."
Valentin Nicolau
