Nu e de mirare. S-a vorbit puțin spre deloc despre el în ultimii 10 ani. Este fundașul Iulian Filipescu. Născut la Slatina în 1974, Filipescu a cucerit cinci titluri, o cupă și două Supercupe ale României, în tricoul Stelei, în perioada 1992-1997.
A trecut la Galatasaray pentru trei sezoane, în care a cucerit două titluri și o cupă, apoi a ajuns în Spania, la Betis Sevilla, unde a bifat o promovare și patru sezoane în Primera Division.
Ultimul mare succes al fotbalistului român datează de acum zece ani. Pe 13 mai 2006, Filipescu marca în minutul 94 la Basel, iar echipa sa FC Zurich câștiga titlul chiar în dauna gazdelor de atunci.
La zece ani de la acel moment, clubul nu l-a uitat și l-a invitat la Zurich să celebreze într-un cadru restrâns succesul de atunci. Ceremonia a fost umbrită de situația actuală a clubului, care a ajuns pe ultimul loc și riscă retrogradarea, cu doar trei etape înaintea finalului sezonului.
Zilele trecute, Filipescu a fost celebrat ca un erou. Toata presa din Elveția și-a adus aminte de el și de golul său care a decis titlul. Românul încearcă să rămână modest. “Eu nu sunt erou. Polițiștii sau pompierii sunt eroi”, spune fostul jucător, pentru 20min.ch.
S-a stabilit în Spania, la Las Mazas, în apropriere de Oviedo. “Acolo trăiesc cu soția, cei trei copii, câini și pisici. Nu știu nici acum de ce n-am mai fost dorit atunci”, adaugă fotbalistul care câștigase și Cupa Elveției cu FC Zurich în 2005.
A ajuns în Germania la MSV Duisburg și a bifat meciuri în Bundesliga. A obținut licența de antrenor, dar in 2014 a fost dat afară de clubul Oviedo, unde antrena grupa de juniori U14.
“De atunci, mă uit la fotbal doar la televizor. E mai comod pe canapea. Acum lucrez fără salariu, ca femeie în casă. Duc copiii la școală, gătesc și savurez viața și hobby-ul meu, mașinile vechi, în special un Alfa Romeo Spider din 1982. Mai țin legătura cu fotbaliștii David Pallas și Francisco Guerrero din acea echipă campioană”, povestește Filipescu.
Oamenii din Las Mazas știu cine este, dar nu îl deranjează. “Îmi lipsesc meciurile, atmosfera din vestiar cu restul colegilor. Nu și stresul provocat de viața din jurul fotbalului. E o amintire specială cea a golului din minutul 93, dar nu trăiesc zilnic cu ea. Am acceptat invitația la ceremonie doar la insistențele soției, care m-a convins să petrec trei zile cu cei trei copii în Zurich. Oamenii se așteaptă să țin un discurs. Nu știu exact ce voi spune”, a încheiat Filipescu.
