În acea noapte, în unitatea de primiri urgenţe a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, erau 30-35 de pacienţi. Era o noapte ca multe altele la ”Urgenţă”. Nimic nu prevestea că va fi o noapte de foc. În jurul orelor 22:50, încep să ajungă aici primii „arşi”. Până la aproximativ ora 1:00 erau deja 25, cu trupurile mutilate de arsuri, majoritatea goale. Fiecare din acest pacient a avut priroritate. În cazul lor, timpul de aşteptare a fost zero. Primii pacienţi aveau leziuni mai uşoare, aduşi de o ambulanţă cu asistentă. Când a intrat în UPU, îngrozită asistenta a strigat că a izbucnit un incendiu puternic într-un club şi că sunt mulţi răniţi. În jurul orei 23:00 medicul Adriana Bidică începe mobilizarea. Silvia Nica, şefa UPU, primeşte apelul la 23:12. Convorbirea durează 35 de secunde. La 23:20, medicul Silvia Nica se afla în spital. Între timp, tot doctoriţa Bidică a chemat în UPU toată echipa de medici esteticieni, din terapie intensivă şi personalul medical mediu din spital. Mobilizarea a fost impecabilă, ca la armată. Medicul de gardă de la chirurgie plastică, coborât în secunda a doua, exclamă: Ce ne facem că nu ne descurcăm. Prompt, doctoriţa Adriana Bidică îi cere să-şi cheme toţi colegii la spital.
„Când am ajuns în spital, erau deja patru răniţi, de care se ocupau colegii mei. Unii dintre ei erau deja intubaţi, chirurgii se ocupau de pacienţii în stare foarte gravă. Aveam impresia că au mănuşi chirurgicale. Pielea lor era albă, precum cauciucul, precum latexul mănuşilor chirurgicale. Mânile lor erau atât de arse că deveniseră albicioase”, spune doctoriţa Silvia Nica.
Numele notat cu markerul pe picior
Totuşi, ca prin minune, aceşti oameni erau conştienţi. Dar nu se văitau, nu scoteau un geamăt, un cuvânt... Din experienţă nu din tratate, dr. Nica spune că pacienţii cu răni grave devin muţi, într-atât de mare este suferinţa lor. Răniţii nu mai aveau putere nici pentru „auuu, mă doare”! Deşi, aşa cum se ştie, aveau dureri îngrozitoare de la arsurile întinse pe faţă, torace, membrele superioare, dar şi pe căile respiratorii aeriene. Dar chiar în aceste chinuri, mai reuşeau să răspundă atunci când erau întrebaţi cum îi cheamă. Imediat, numele şi prenumele erau notate cu markerul pe picior, după care medicul le spunea că urmează intubarea.
La pacienţii în stare gravă, după dezinfectarea rănilor, începeau manevrele pentru asigurarea funcţiilor vitale, respectiv intubaţia şi accesul venos, care trebuia să fie unul larg. La puţini dintre ei s-a reuşit punerea unei branule. Dar şi aşa la toţi li s-a pus cateter central venos pe vena femurală, care asigură un abord larg. Pe jugulare şi sub umăr, nu se putea pentru că erau zone arse.
Toţi au primit analgezice, morfină şi perfuzii din belşug, deoarece în asemenea situaţii pierderile de apă şi de săruri minerale sunt uriaşe. Pe rând, toţi au fost vaccinaţi antitetanos şi pe piciorul-răboj era notat şi acest amănunt. Între timp, cineva trebuia să se ocupe de actele medicale. La orele 2 dimineaţa, la UPU nu mai erau decât 6 pacienţi din cei 24.
Restul erau deja în săli de operaţie, în secţiile de chirurgie şi la terapie intensivă. La 4 dimineaţa, cei 10 răniţi, în stare gravă - inclusiv fata care a decedat ulterior - erau în terapie intensivă.
5-6 dintre ei au fost supuşi simultan, la ceea ce medicii numesc fasciotomii, incizii de degajare, pentru evitarea sindromului de compartiment. Înţeleg de la doamna doctor Nica că, din caza leziunilor, se produce o tensiune foarte mare, ca un balon care se tot umflă sub piele. Şi pentru a evita acest sindrom se efectuează aceste incizii.
Nu erau agitaţi, dar le simţeai disperarea
Una dintre problemele cele mai delicate ale acestei tragedii a fost comunicarea cu părinţii sau rude ale răniţilor. Aceştia îi căutau şi, firesc, aşteptau răspunsuri, informaţii de la medici. Primele informaţii au venit în jurul orelor 2:00, tocmai din grija de a nu-i dezinforma, mai ales că fiecare cuvânt, în această conjunctură, înseamnă viaţă sau moarte. „Părinţii nu erau agitaţi. Dar le simţeai disperarea. Şi, deopotrivă, înţelegerea că medicii se luptă la propriu cu moartea. Pe rând, managerul, directorul medical, alţi medici veneau la ei şi le mai spuneau câte ceva, la modul general, tocmai pentru a nu avea sentimentul că sunt abandonaţi. Când am avut date certe despre cei în stare gravă, am strigat lista şi i-am invitat pe părinţi într-o parte a holului mare de la intrarea în spital. Li s-a spus că aceşti pacienţi sunt într-o stare gravă, că sunt intubaţi, în operaţii, în terapie intensivă. A fost al doilea şoc major după cel al aflării tragediei, povesteşte dr. Nica.
Au respirat adânc, au mulţumit fără cuvinte că sunt în viaţă copiii lor şi au implorat mila divină.
Pe la orele 3 – 3:30, dr. Nica permite apropiaţilor să-i vadă pe răniţii aflaţi în UPU, apoi, la chirurgie plastică. La terapie intensivă, doctorul Boroş, unul dintre şefii de secţie de la ATI, a găsit puterea să stea de vorbă cu fiecare dintre părinţii celor din secţia lui. Le-a explicat care este starea copiilor lor şi că nu li se permite accesul la ei, deoarece trebuie asigurată o stare septică perfectă.
Morfină, analgezice, albumină
În noaptea de foc, toţi pacienţii au primit analgezice, morfină şi perfuzii din belşug, deoarece în asemenea situaţii pierderile de apă şi de săruri minerale sunt uriaşe.
Foarte important, până la ora 3, toţi răniţii erau deja pe albumină, câte două flacoane fiecare. Albumina i-a ajutat să compenseze, pe lângă pierderile de apă şi săruri minerale, pe cele de proteine din sânge, ceea ce explică de ce un pacient aflat în această situaţie se umflă.
Unii dintre răniţii în stare gravă sunt, acum, pe dializă. Alţii au traheostomă şi, în curând gastrostomă. ”După cel mult şapte zile, la un pacient intubat se face traheostomie. Pentru că în gât, în trahee se formează un edem foarte mare, care împiedică respiraţia. În cazul acestor pacienţi cu arsură de căi superioare, pentru care nu există un tratament, totul se bazează pe puterea organismului de a-şi limita edemul. De asemenea, se va trece de la hrănirea pe cale endovenoasă, la cea prin gastrostomă, deoarece este total nesănătos a lăsa tubul digestiv într-un repaus prelungit, ne explică dr. Nica.
La patul acestor pacienţi este nevoie ca permanent să fie cel puţin o asistentă medicală. Pentru că, în fiecare secundă, totul se poate modifica. Pentru că în plămâni se dă o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Deoarece plămânii lor au fost otrăviţi. Pentru că sunt ameninţaţi de tomboze, formarea de cheaguri de sânge. De aceea, au primit imediat tratament profilactic, în special heparină. Dar statisticile arată că aceste tratamente nu asigură o reuşită de 100%. Treptat, unii dintre ei au făcut computer tomograf pentru a se vizualiza eventuale edeme cerebrale.
Soţ şi soţie, în aceeaşi tragedie
Medicul Silvia Nica ştie că nu va putea uita niciodată această noapte. Nu numai profesional, ca medic, ci mai ales ca om. Ne-a povestit cum printre răniţi era şi un cuplu, soţ şi soţie. De la început, el a fost foarte grav şi aşa este în continuare. Pe soţie, a preluat-o încă de la venire medicul Nica. Avea leziuni mai uşoare, dar a făcut un sindrom de detresă respiratorie acută, adică aşa-zisul „plămân de şoc”. Plămânii ei erau afectaţi nu numai de căldură, dar şi de gaze şi fum. Chiar dacă era pe muchie de cuţit, iniţial, nu a fost intubată, deoarece orice manevră este o agresiune în plus pe un trup şi aşa vlăguit de arsuri. A fost dusă în terapie intensivă, unde a fost intubată. Acum, soţia este bine, datorită medicilor, datorită lui Dumnezeu... Dar şi datorită soţului, care a protejat-o cu propriul lui trup de flăcările lacome. Ea ştie. El nu are cum să ştie. „Acolo, Sus cineva ne decide soarta. Pentru toţi am făcut totul ca la carte. Dar, indiferent de eforturile medicilor, decizia se ia în altă parte. Acolo, Sus”. Este convingerea medicului Silvia Nica, probată nopţi şi zile la rând în unitatea de primiri urgenţe a Spitalului Universitar.
