Se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar, cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice, a cărui biografie a rămas până astăzi nedesluşită pe deplin şi, pe alocuri, controversată.
Arghezi a rămas în memorie ca singurul poet fascinat de universul mărunt, la care lumea viețuitoarelor fără grai a căpătat un contur extrem de unitar și complex, în dependența lor afectivă față de om.
Viaţa lui Arghezi, înainte de a se aşeza la casa sa, la Mărţişor, împreună cu soţia Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, a fost una demnă de roman, Arghezi fiind, pe rând, un tânăr fără studii liceale încheiate, călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica, diacon, muncitor în străinătate ca bijutier şi ceasornicar, deţinut în două rânduri din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist şi deţinător al unui copil ilegitim, pe nume Eliazar Lotar Teodorescu, scrie RADOR.
Tatăl său, Nicolae Theodorescu, originar din Cărbuneşti-Gorj, a fost arendaş, apoi funcţionar la banca din Piteşti, conform ''Dicţionarului general al literaturii române'', editat sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).
A urmat cursurile şcolii primare la ''Petrache Poenaru'' (1887-1891), apoi gimnaziul clasic la ''Cantemir Vodă'' (1891-1896), după care va pregăti liceul în particular, trecând ultimele examene, pentru clasele a şasea şi a şaptea, în 1905, în cadrul Institutului ''Clinciu şi Popa'' din Bucureşti.
Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion N. Theodorescu) a debutat în 1896 în revista lui Al. Macedonski ''Liga ortodoxă'' cu poezia ''Tatălui meu'', semnând Ion Theo. Este perioada în care îl cunoaşte pe Grigore Pişculescu (Gala Galaction), iar prietenia cu acesta va dura toată viaţa.
A colaborat în anii 1897-1899 la ''Revista modernă'' şi la ''Viaţa nouă'', cu poezii şi proză scurtă, începând să folosească pseudonimul Tudor Arghezi. În 1904 scoate, împreună cu V. Demetrius, revista ''Linia dreaptă'', unde publică o parte din ciclul ''Agate negre'', nuvela ''Lotar'', precum şi manifestul poetic ''Vers şi poezie''.
În februarie 1900, ''nevoia unui refugiu în faţa privaţiunilor cotidiene, aspiraţii spirituale şi artistice (...) îl fac să intre în cinul călugăresc'' (''Dicţionarul general al literaturii române'', Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004). După o ucenicie la mânăstirea Cernica, îmbracă haina monahală, devenind călugărul Iosif, iar mai târziu este hirotonisit diacon şi adus la Mitropolie ca secretar. În 1905 îşi dă demisia din slujba de diacon. Pleacă în Franţa, unde, din legătura cu profesoara Constanţa Zissu, se naşte în 1905 primul său fiu, Eliazar (viitorul artist fotograf Elie Lothar), conform ''Dicţionarului scriitorilor români'' (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995). Între 1906 şi 1910 a trăit în Elveţia, unde a audiat cursuri la Universitatea din Geneva, a frecventat asiduu bibliotecile, practicând, totodată, diverse meserii.
În 1910, N.D. Cocea îi publică în ''Viaţa socială'' ''Rugă de seară'', precum şi câteva piese din ''Agate negre''. În acelaşi an, Tudor Arghezi revine în ţară şi începe colaborarea la ''Facla'', ''Viaţa Românească'', ''Rampa'' ş.a. cu versuri, pamflete, polemici. A condus, alături de Gala Galaction, revista ''Cronica'' (1915-1916).
În 1916, s-a căsătorit cu Paraschiva Burda, originară din Bucovina, cu care a avut doi copii: Domnica (Mitzura) şi Iosif (Baruţu).
Un an mai târziu începe să editeze, într-o concepţie grafică originală, ''Bilete de papagal'' (1928-1929; 1930; 1937-1938; 1945), unde a lansat câţiva poeţi tineri de valoare. Debutul în proză are loc în 1929, când apare volumul ''Icoane de lemn''. În 1931, apare volumul ''Flori de mucigai'' (1931). Apar, în continuare, noi volume de proză: ''Cartea cu jucării'' (1931), ''Tablete din Ţara lui Kuty'' (1933), ''Cimitirul Buna-Vestire'' (1936) etc. A mai publicat volumele de versuri ''Cărticică de seară'' (1935) şi ''Hore'' (1939), precum şi ''ediţiile definitive'' de ''Versuri'' (1936; 1940; 1943). În 1934, i s-a acordat Premiul Naţional pentru Poezie, alături de George Bacovia.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a deţinut rubrica ''Bilete de papagal'' din ziarul ''Informaţia zilei'', unde a publicat, în septembrie 1943, celebrul pamflet ''Baroane!'', ''care lovea, abia voalat, în Manfred von Killinger, reprezentantul lui Hitler la Bucureşti'' (''Dicţionarul general al literaturii române''). Pentru publicarea acestui pamflet a fost arestat şi apoi internat în lagărul de la Târgu Jiu (1943-1944). În 1945 a fost distins, din nou, cu Premiul Naţional pentru Poezie. După 1945, a început o febrilă activitate publicistică la ''Adevărul'' (unde colaborează cu ''Tablete'', 1946-1947), ''Jurnalul de dimineaţă'' ş.a., iar în 1946 a fost distins cu Premiul Naţional pentru Literatură.
Devine ţinta unor atacuri în presa vremii, pornindu-se de la unele dintre articolele sale, precum şi de la poeziile din ''Una sută una poeme'' (1947), apoi opera sa literară este pusă sub interdicţie. Tipografia de la ''Mărţişor'' i-a fost confiscată în 1948, iar pentru familia poetului au urmat ani grei. În această perioadă, Tudor Arghezi a tradus din limba rusă (între altele, ''Suflete moarte'' de Gogol), iar din limba franceză - ''În floarea vieţii'' de Anatole France.
În 1954, îi apare volumul de versuri pentru copii ''Prisaca''. De acum vor fi reluate şi colaborările la principalele reviste literare şi în presa centrală.
Anul 1955 aduce semnele acceptării scriitorului de către oficialităţi (''Dicţionarul general al literaturii române''). Devine membru titular al Academiei Române la 2 iulie 1955, iar în 1957 este ales şi în Marea Adunare Naţională. Avea să fie sărbătorit ca poet naţional la împlinirea vârstei de 80, şi respectiv 85 de ani.
O ediţie bibliografică ''Versuri'' este publicată în 1959, pentru ca un an mai târziu să apară volumul ''Tablete de cronicar'', iar în 1961 volumul "Cu bastonul prin Bucureşti". Din 1962 a început editarea integrală a operei sale, proiectată în 61 de volume. Ultimele plachete ale poetului au înmănuncheat stiluri inedite: ''Frunze'' (1961), ''Poeme noi'' (1963), ''Cadenţe'' (1964), ''Ritmuri'' (1966), ''Noaptea'' (1967).
Universitatea din Viena i-a acordat în 1965 Premiul ''Herder''. În acelaşi an a fost ales membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Litere.
Poetul a donat statului, în 1966, întreaga proprietate a ''Mărţişorului'', cu condiţia ca aceasta să devină, după moartea sa, Casă memorială. În iunie 1974, ''Mărţişorul'' a devenit Casă memorială patronată de Muzeul Literaturii Române. ''MĂRŢIŞORUL e patria literaturii mele. De acolo au ieşit CUVINTELE POTRIVITE şi toate scrierile adunate acuma într-o mulţime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie... Pentru mine, Mărţişorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala şi mi-a înviat oarecum condeiul'', mărturisea Tudor Arghezi.
Lumea copilăriei şi deopotrivă lumea animalelor au ocupat un loc distinct în opera lui Arghezi (''Cartea cu jucării'', ''Cântec de adormit Mitzura'', ''Mărţişoare'', ''Prisaca'', ''Zdreanţă'', etc).
Tudor Arghezi a murit la 14 iulie 1967, la puţin timp după moartea soţiei sale Paraschiva (1966), fiind înmormântat, alături de aceasta, în grădina casei din ''Mărţişor''.
În anul 2000 a început editarea operei complete a scriitorului Tudor Arghezi în colecţia ''Opere fundamentale'', coordonată de Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă şi Editura Univers Enciclopedic, la care, se alătură, din 2003, Editura Academiei Române.
Ultima înregistrare cu vocea lui Tudor Arghezi datează din 13 iunie 1967, cu o lună înainte de a muri. Ascultă-l pe Tudor Arghezi într-o înregistrare unică, marca Radio România Cultural.
