Părintele Pavel, Alexandru Mincă pe numele de mirean, îmbracă zilnic halatul alb de medic peste reverenda de călugăr. A ajuns călugăr la Mănăstirea Turnu, medic la Spitalul Universitar de Urgență București și asistent universitar prin ”vrerea lui Dumnezeu”, după cum mărturisește. A făcut mai mulți ani zilnic naveta de la Mănăstirea Turnu, de lângă Ploiești, la București, cu trenul, ca să le aline pacienților suferințele și să le dea studenților o parte din ce a învățat. Este un om modest, calm, îndrăgit de pacienți, de colegi și studenți. Și face totul cu credința că medicul trebuie să fie pentru pacienți ”mâna lui Dumnezeu întinsă către ei”. Cu modestie, oferă toată dragostea și priceperea lui, și nu cere nimic în schimb, pentru că știe că așa face ”voia lui Dumnezeu”.
După ce s-a călugărit, a urmat Facultatea de Teologie și credea că aici se oprește cu pregătirea, iar mai departe voia să se rupă definitiv de lume şi să ducă o viață retrasă. Se vedea într-un monahism aspru, gen atonit. Dar și aici Dumnezeu a avut alte planuri. L-a adus în mijlocul mulțimii de oameni bolnavi, la Urgență, să aducă alinare trupurilor răpuse de suferințe grele și să le dea totodată putere sufletelor fără de nădejde. Și, mai mult, din prea plinul cunoștințelor, călugărul-medic împărtășește tinerilor studenți din anul III taina diagnosticului corect.
”Nu am avut de mic această pasiune de medicină. Am fost o fire mai mult meditativă. Mai degrabă îmi plăceau științele exacte, legate de raționament logic, matematica, fizica, chimia și aveam o pasiune deosebită pentru filosofie, pentru căutarea principiilor ultime ale lumii, ale vieții, ale omului. Și, cumva, a rânduit Dumnezeu să fiu într-o clasă cu profil de fizică-chimie, la Colegiul Național «Sfântul Sava», unde colegii mei, în proporție covârșitoare de nouăzeci și ceva la sută, voiau să se facă medici. Eu eram cumva pe poziție contrară. În sensul că voiam să mă fac orice altceva, dar nu medic. Este un pic amuzat, nu că aveam repulsie față de medici sau medicină, dar mi se părea că nu mi s-ar potrivi nici meseria de medic și nici cea de preot. Pentru că, atunci când eram foarte mic, bunicul din partea mamei insista, chiar supărător, să ne facă preoți și medici. De mici râdeam unii de alții, spunând: «Tu o să te faci popă! Tu o să fii doctor!» Și de atunci mi-a rămas un fel de repulsie de a mă face, când voi fi mare, medic sau preot”, povestește părintele Pavel, într-un interviu acordat libertatea.ro
Părintele crede că dacă nu există Dumnezeu și viață veșnică, dacă nu ai un sens pozitiv al vieții, atunci absolut totul este absurd. ”Am ales, ca un fel de postulat, că există Dumnezeu și viață veșnică și că trebuie să merg pe calea asta, pentru că altminteri totul este absurd. Aveam o ură aproape fizică față de tot ceea ce este absurd. Dacă nu există Dumnezeu, adică nu există viață veșnică, dacă nu ai un sens pozitiv al vieții, atunci absolut totul este absurd, de la atom, până la cel mai mare geniu al omenirii”, crede părintele Pavel.
Când era licean, i-a venit un gând să fie călugăr și atunci a știut că, pentru el, călugăria era ”dragoste la prima vedere. ”Din acel moment, totul s-a luminat în mintea și în sufletul meu. M-am lămurit ce aș vrea să fac în viață. Am simțit ca pe ceva extrem de potrivit pentru mine, că mi se potivește ca o mănușă. Mi-am dorit-o (călugăria, n.r.) fără să o cunosc. Era ca o dragoste la prima vedere. Monahismul, dragoste la prima vedere. Îndrăznesc să cred că duhovnicul nu a greșit când mi-a dat binecuvântarea să merg spre călugărie”, adaugă părintele Pavel.
”Atunci când sfinții se unesc în rugăciune, Dumnezeu le împlinește ruga. Astfel că, mergând la părintele Iustin Pârvu pentru sfaturi și binecuvântare, împreună cu starețul Valentin, a fost adusă vorba despre continuarea pregătirii teologice, prin masterat și doctorat”, povestește părintele Pavel.
”Sigur că a fost totuși dificil și pentru mine să mă obișnuiesc a nu sta în mănăstire zi de zi, și pentru cei din jur. Eu eram preot slujitor, slujeam Sfânta Liturghie zi de zi, de un an de zile. A trebuit, din ascultare, să mă opresc din slujba zilnică către Dumnezeu, să fac naveta, să stau în mijlocul lumii, să merg prin spitale, în facultate, la cursuri. A fost o schimbare dificilă. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și prin harul ascultării, am depășit numeroase momente grele”
