După ce ani la rând
ai trăit cu ochii pe ceas,
viața ți se pare
doar un mecanism
care măsoară trecerea timpului.
Secundele, minutele și orele,
pe care le-ai dispreţuit de-atâtea ori
ca un alergător de cursă lungă,
s-au întors acum dintr-o dată
împotriva ta, devenind ani.
Poate că de multe ori
am fi avut nevoie de un ceas
care să arate mereu
și mereu aceeași oră.
Și atunci anii ăștia,
care s-au unit
dintr-o dată împotriva ta,
să fi trecut altfel,
mai încet, mai greu
și mai frumos.
Ce-ar fi însemnat
în viața noastră
un ceas care, când și când,
ar fi fost uitat neîntors,
un ceas care să fi stat
și să fi rămas în urmă?
Iar noi, cu ochii pe ceas,
fără să înţelegem prea bine ce trăim,
noi, cei mai punctuali din lume,
noi, marii întârziaţi ai vieţii…
Mă întreb când se va opri
hăituiala asta nebună
la care ne supun viața,
vremurile și, mai ales, noi?
Când o să ne luăm ochii de pe ceas
și să-i mutăm pe cer?
Eu sunt gata să mă abandonez
între fără un sfert și fix,
între noapte și zi,
să mestec secundă cu secundă,
minut cu minut
și ceas cu ceas.
Să aud cum trec zilele pe la ferestre,
una după alta,
fără să-mi pese că e
duminică sau luni,
înainte sau înapoi,
sărbătoare sau altceva…
Să treacă timpul,
fără să mă întrebe nimeni
cât e ceasul,
care-i veacul,
cât e lumea…
Să treacă timpul
ca și când
ar fi măcinat
de-o moară de vânt
sau de apă,
încărcat în saci,
puși în căruțe
trase de cai fără zăbale,
care să colinde prin lume… 
