Un tramvai numit căință

Mă urcasem în tramvaiul acela
ca într-un ultim refugiu al disperării.
Disperarea de a nu putea înţelege
un oraș atât de mare,
atât de neliniștitor și, mai ales,
atât de străin.

Mă urcasem în tramvaiul acela
pentru a-mi mușca degetele,
pentru a mă condamna
de plecarea mea
prea devreme
dintr-o lume pe care o iubisem
dintotdeauna,
dar o lume pe care începusem să o înţeleg
atât de târziu.
Și dintr-o dată nimerisem într-alta
atât de străină,
atât de rece,
de parcă nici n-ar fi existat cu adevărat.
Era o lume ca dintr-un vis urât,
iar tramvaiul acela o traversa
de la nord la sud,
de la nimic spre nimic.
Era o zi de vară târzie,
iar tramvaiul curgea pe șine
ca o răcoare a serii,
sacadat și greu,
de parcă tot oraşul s-ar fi mișcat,
iar el ar fi stat pe loc.

Urcasem în el fără bilet,
fără căpătâi și fără orizont.
Și nici nu urcasem bine
și simțisem că nu era tramvaiul
pe care-l căutam, nu era
tramvaiul numit dorință.
Dorința de a scăpa de spaimele
induse de marele oraș,
dorința de a mă obișnui cu el
și cu gândul de a trăi acolo,
dorința de a mă regăsi în el.

Era o lumină apăsătoare,
tulburătoare,
care grăbea călătorii
să coboare,
astfel încât, după două-trei stații,
rămăseserăm doar doi pasageri
și vatmanul.
Vatman pe care nu-l vedeam
și care putea foarte bine
să fi coborât și el
demult.

Eram prea tânăr
pentru tramvaiul acela.
Îmi spusesem asta de la bun început,
dar n-avusesem curaj să cobor.
Iar teama de a rămâne singur
într-un tramvai care,
încercam să-mi aduc aminte,
n-avea niciun număr,
mă împinsese
să mă dau jos
cât mai repede.

Fusesem prea tânăr pentru el,
iar, odată coborât
și ajuns în stradă,
n-am văzut nici urmă
din șinele lui.

Un tramvai sacadat și greu,
de parcă tot orașul s-ar fi mișcat,
iar el ar fi stat pe loc,
aproape gol,

un tramvai numit căință!