Trenul și realitatea

E un tren care se răsucește
prin lume,
iar când și când
trece și prin dreptul
ferestrei mele,
risipindu-mi umbrele.
De parcă ar sta la pândă
și, atunci când vede
că rosturile lumii,
de orice fel ar fi ele,
pun stăpânire pe mine,
apare ca și când ar fi așteptat
la colțul Casei Scânteii.

De fapt, dacă stau să mă gândesc bine
și să nu fiu înșelat de sunetul roților
abandonate pe șine,
nici nu știu cum arată, trenul ăsta
nu l-am văzut niciodată.
Poate este doar amintirea
unui sunet care mă străbate
din copilărie încoace,
de pe vremea când trenul
era pentru mine
mai degrabă o himeră,
decât un mijloc de transport.

Sau, poate glasul roților lui
este doar o părere.
De-asta mi-e teamă să-l văd,
aș putea să fac asta
ridicându-mă-n picioare
și făcând câțiva pași
până-n dreptul ferestrei.
Mi-e teamă că el
nu există cu adevărat,
mi-e teamă că,
după ce-o să-l aud,
n-o să-l pot vedea
și atunci toată această vrajă
de care mă las purtat și amăgit
s-ar destrăma.
Cert este că, de câte ori mă așez
la masa de scris,
el, trenul, mai întâi cu sunetul
și mai apoi cu totul,
începe să-mi cotropească
toate gândurile
și-n cele din urmă,
instinctele. Instinctele
animalului de pradă din mine,
care mai tot timpul se hrănește
cu sângele proaspăt
al lumii…

Și înaintea unei ploi
și după una,
pare același
și, totuși,
de fiecare altă dată,
e altul.
Și asta se simte
în mersul lui,
după felul în care străbate
și cucerește
o amintire de-a mea,
după care se răsucește
până la sentimentul dintâi,
sentimentul care mi-a provocat
starea de l-a făcut să vină.

E trenul din mine,
care mă bântuie fără halte
și fără oprire
până la stația finală…