Nici măcar nu știi
dacă mâinile îți tremură
sau nu.
Dintr-o dată începi să simți
hârtia albă,
care frige.
De parcă ai scrie cu vârful degetelor
și ar trebui să plutești permanent
deasupra albului imaculat
ca să nu te arzi.
În momentele acelea,
tu nici nu știi dacă ești acolo,
nici măcar n-ai timp
să te întrebi asta! Doar simți
că se întâmplă ceva cu tine,
un fel de levitație
pe care nu poți s-o stăpânești,
nici măcar nu încerci să faci asta,
o levitație
parcă dirijată de mâini!
Doar degetele le mai simți,
stiloul ți s-a topit demult în palmă,
stiloul cu care scrii
fără să știi prea bine ce,
fără să vezi literele.
E un fel de transă care te lasă
fără greutate, fără aer, fără control,
și ai sentimentul că ai parte
de un amor tandru,
legat la ochi.
Mâinile dansează
și scriu amândouă,
simți fiecare cuvânt,
dar nu știi unde începe
și unde se termină propoziția.
Literele, cuvintele, scrisul
parcă ar fi mai degrabă niște urme
pe care mâinile le lasă
pe foaia de hârtie.
Urme, care încet-încet
se adună în cuvinte.
Nu-ți aduci aminte
să fie cuvintele tale,
parcă le-ai auzit ca prin vis,
și totuși le-ai scris.
Chiar începi să le deslușești
înțelesul, dar cu toate astea,
parcă nu le-ai scris tu.
E scrisul tău,
nu încape nicio îndoială,
mâinile încă mai freamătă
aidoma unui trup ieșit din orgasm,
dar cu toate astea,
nu știi de unde vin cuvintele
așternute pe coala de hârtie.
Iți aduci aminte că odată
parcă visaseși și tu asta,
dar nu-ți aduci aminte
să fi scris ceva asemănător.
Colile scrise
ca nişte cearşafuri albe,
întinse și abia atinse,
au devenit dintr-o dată reci,
nu mai au nimic
din temperatura degetelor,
sunt ca niște tablouri,
ca niște hărți
pe care s-a întâmplat
ceea ce trebuia să se întâmple.
La rândul tău,
simți un gol pe dinăuntru,
o sfârșeală pe care nu o poți explica,
iar pe mâini nu te poți baza
să depună vreo mărturie,
să dea vreo explicație.
Fără știrea ta,
ele s-au zbătut
între vis și realitate,
scriind ceea ce sufletul
a crezut de cuviință,
fără să întrebe pe cineva.
Nici măcar pe tine…
Scrisul
