Uneori pare atât de simplu
să scrii despre Toamnă.
Alteori, Toamna vine
ca o durere în piept
și cuvintele nu mai au sens,
nu mai au căutare.
Ce este foarte ciudat
în neînțelegerea anotimpurilor
e faptul că știi întotdeauna
când vin, dar niciodată
când pleacă.
Anul acesta, toamna
mai mult s-a insinuat
decât a venit.
Într-o seară de septembrie
am crezut pentru o clipă
că un tren oarecare
alerga undeva, în noapte,
ca o ultimă zvârcolire în aer
pentru supraviețuirea
unui anotimp aflat în agonie.
Un tren de noapte,
ca o ultimă șansă oferită
unui condamnat la moarte,
aflat în fața plutonului de execuție.
Pentru încă un scrâșnet de roți,
încă o zi de abandon
în brațele Verii,
încă un semnal de alarmă
tras într-o ultimă haltă
a desfrâului pentru Soare
și oameni.
Un tren de noapte,
gata să-și abandoneze șinele
de dragul unei nopți de dragoste
pe câmpul ars de soare al Verii.
Uneori disperarea Verii
înaintea despărțirii de lume
e mai frumoasă decât
venirea Toamnei.
Dar cine mai are timp
să simtă toate astea?
Cine mai are timp să asculte
mersul unui tren?
Și, pe deasupra
să mai și creadă că trenul acesta
e ultima răzvrătire a Verii
scurgându-se în sângele Toamnei? 
