În noaptea de sâmbătă spre duminică,
am dat ceasul înapoi cu o oră
și douăzeci de ani.
M-am întors,
aşa cum o fac uneori,
la cel ce am fost,
pentru a vedea ce-a mai rămas
din libertatea, naivitatea, bunătatea
și inconştiența mea de atunci.
Este o formă cochetă de a încerca,
prin aceasta întoarcere în timp,
să iau de acolo ce am pierdut
într-o oră și douăzeci de ani.
Sau poate că întoarcerea mea
la cel ce am fost este, de fapt,
o călătorie care să pună capăt
amăgirii că atunci am fost cel mai bun.
Să hoinăresc pe străzile de atunci!
Să mă plimb pe "Aleea îndrăgostiţilor",
fără să-mi pese de lume și de vremuri,
și să mă întorc pe "Aleea teilor",
după ce am urcat în "turnul de apă"
în căutarea gustului primului sărut.
Să încerc să văd cât pot să aduc înapoi
din mine, cel de atunci,
ca să pot duce o bătălie pe viață și pe timp
cu cel de acum.
E un transplant de eu,
eu cel de-atunci în trupul meu
și mintea mea de acum.
Și, când scriu aceste rânduri,
îmi dau seama că am nevoie
de acest transplant imaterial
poate doar pentru un nou început.
Sau, la fel de bine,
mă întorc la cel ce am fost
ca la un străin,
pe care vreau să-l cunosc
pentru a ști cine sunt acum.
Și dacă mă mint
căutându-mi, de fapt, un alibi,
de teamă că n-o să mă regăsesc
nici în cel de atunci și, mai ales,
în cel de acum?
În noaptea de sâmbătă spre duminică
am dat ceasul înapoi cu o oră
și douăzeci de ani.
Și, poate că am făcut asta
pentru a mă întoarce
la cel ce am fost cu cel care sunt.
Începe să mă sperie
traversarea asta:
dacă voi rămâne undeva
suspendat
între străinul care am fost
și străinul care voi fi?
Sau, poate că am vrut
de la bun început să mă întorc
la cel ce am fost, eu cel ce sunt,
pentru a vedea ce a mai rămas
din libertatea, naivitatea, bunătatea
și inconștiența mea de acum.
În noaptea de sâmbătă spre duminică
am dat ceasul înapoi cu o oră
și douăzeci de ani.
Și, vai, ne-am trezit,
față-n față, doi străini,
fără vârstă,
fără busolă,
fără ani,
fără ceas
și fără orizont…
O oră și douăzeci de ani
