Ştiu, am fost acolo,
și numai despre cer
aș putea să scriu o carte!
Și o alta despre depărtare,
despre orizonturi.
Îmi aduc aminte
că în Delta Dunării
s-a întâmplat pentru prima dată
să simt că Pământul e rotund.
Acolo, ca nicăieri,
la niciun orizont al său,
pământul sau apa
nu se întâlnește niciodată
definitiv cu cerul.
Simţindu-l rotund,
la rândul meu
am simţit un gol în stomac,
la fel de rotund
ca la pierderea echilibrului,
la îmbrățișarea dezechilibrului
ca formă de salvare.
Uneori te pierzi
de atâta frumusețe,
devii imaterial
ca să fii compatibil
cu lumina din jurul tău.
Ea este, Lumina,
cea care rotunjește pământul
pe care-l simţi bătând
în capul pieptului.
Și când locul lui
e luat de soare,
e aproape o certitudine
că-și încearcă norocul
răsăritul sau, și mai bine,
apusul!
Acolo simţi valsul bărcilor pe ape
și când ești cât se poate de bine
cu picioarele pe pământ.
Frumusețea se unduiește
cu teama și te amețesc de parcă
toata viața ai fi călătorit pe mare
și, odată ajuns pe pământ,
nu i-ai mai cunoaște rostul
și greutatea.
Dar ceea ce face tot locul,
e Lumina.
E puternică, e frumoasă,
e caldă și îmbietoare!
E lumina care trece prin tine
și prin toate,
e lumina care îmbracă și dezbracă
lumea și pământul! 
