Liniște

Era mereu liniște.

Dar atunci, la ora prânzului,
orașul se cufunda și adormea.
Timpul trecea, măsurat de clopotul
de la biserica din centrul orașului,
fiecare dangăt adâncea liniștea
ca-ntr-un vis fără zgomot.

Aerul plutea greu,
topit de soarele verii,
amestecându-se cu liniștea
într-o cupolă, care se așeza cuminte
peste oameni,
peste case,
peste oraș,
veghind la somnul lor
adânc și odihnitor.

Era pe vremea când
sunetele aveau liniștea lor,
era pe vremea când
știam ciocârliile pe de rost!
Era pe atunci, pe când
trecerea de la copilărie
la adolescență o învățasem
și o știam după liniște.

Știam cum se aude câmpia,
sunetul ei prelung și domol
aidoma unui vânt cuminte,
știam cum se aude pădurea,
ca un freamăt amestecat
cu liniște și răcoare,
știam cum se aude via,
ca un foșnet prelung și amețitor,
știam cum se aude ploaia,
sunetul ei repede și pătrunzător,
știam cum se aude răsăritul,
calm și puternic, dulce și trecător,
știam cum se aude depărtarea...
Și apoi a venit uitarea.
Și ea, tot pe de rost,
când liniștea a devenit o amintire
atât de rară, încât sunetul ei
aproape pierdut, abia s-a mai auzit
ani și ani la rând.
Cotropit și hărțuit de atâta zgomot,
mi-am găsit refugiul
în liniştea de odinioară,
în sunetul amintirilor
care se auzeau
dinlăuntrul meu.

Liniștea mea,
ca o pasăre rară, închisă în mine
ca-ntr-o colivie de timp,
prea slabă și prea temătoare atâta vreme
ca să îndrăznească să zboare
în zgomotul de-afară,
e gata să se răzvrătească,
să redescopere sunetele de altădată,
de la sunetul aproape surd al ierbii
până la sunetul adânc și greu
al depărtării.