Nici nu îmi mai amintesc
dacă se terminase iarna.
De fapt, părea că primăvara
stătea la pândă,
pe undeva,
printr-un semn,
printr-un copac sau
printr-un gând,
printr-o piatră sau
printr-o inimă.
Ar fi venit și ar fi plecat
în același timp,
îi era și rău, dar îi era și bine.
Îi era teamă să cotropească
sau să fie cotropită
de la bun început.
Încerca să găsească
un echilibru
între a veni și a fi,
între a sta și a respira,
între a mușca pur și simplu
din lume și viață
și a se da inconștientă
pe mâna a ceea ce mai rămăsese
din iarnă.
Ştia bine și de demult
cât de firavă,
dar și cât de periculoasă
e granița aceea
care o lega de trecutul imediat
sau cel devenit între timp
amintire.
Și la fel de bine știa
că de fiecare dată
când ajungea până aici,
îi era teamă.
O teamă pe care n-o avea
de la bun început
și nici n-o cuprindea
dintr-o dată.
I se insinua încet,
o simțea curgând
până și-n sânge,
îi alerga prin trup
și prin minte și îi creștea
odată cu ziua.
Erau momente
când s-ar fi lăsat cucerită
fie și numai pentru a scăpa de ea
și de toate îndoielile
care nu-i dădeau nicio șansă
să se mai poată gândi că,
la rândul ei,
ar fi putut cuceri.
Și simțea cum crește în ea,
laolaltă cu teama, o avalanșă
ciudată și puternică,
parcă dintr-o dată și din nimic.
Atunci ar fi vrut să vină,
să nu mai șovăie,
să nu se mai gândească
la nimic și să se predea
primului ieşit în cale.
Ar fi dat orice
ca să-și piardă atunci
identitatea și amintirile,
să colinde lumea
fără să știe cine e
și de unde vine,
încotro merge și, mai ales,
unde vrea să ajungă.
Trecuse, așadar, prea repede
de la avalanșă la ramuri,
iar acum, fără greutate
și aproape fără respirație,
plutea pe undeva,
fără să-i pese
dacă până spre dimineață,
va mai rămâne anotimp
sau altceva...
Un tren ca un șarpe
În fiecare seară
trece un tren în depărtare
care transportă anotimpuri.
Un Orient Express
al anotimpurilor
aduce Vara, pleacă încărcat
cu Primăvară,
un tren fără șine
și fără mers
stabilit în vreun ghid.
Un tren care desparte lumea în două,
un tren ce evită să traverseze orașul
de teamă să nu fie luat prizonier.
E un fel de șarpe al casei,
se arată doar când vrea el,
apare ca o minune
de care știe toată lumea,
însă pe care nimeni
n-a apucat s-o vadă.
Trenul ăsta, ca șarpele casei,
trece în fiecare seară,
auzindu-se în depărtare
ticăind ca un ceas
care nu măsoară
nici secundele, nici orele,
un tren ticăind ca un ceas
care măsoară viața.
Un tren care nu oprește nicăieri,
un tren care nu oprește niciodată,
un tren care trăiește
hrănindu-se cu propriul drum,
un tren în pulberea lumii,
un tren fără roți,
un tren fără haltă,
un tren ticăind ca un ceas,
pe viață și moarte,
un tren ca un șarpe
pierzându-se-n noapte,
un tren viu pe de-a-ntregul,
mort pe jumătate,
un tren…
Joc de primăvară
