Ce ne facem
când sufletul, ca o locomotivă de muguri,
o ia înaintea anotimpurilor?
Când sufletul se desparte de zăpezi
mai devreme decât răsare primul ghiocel?
Ce ne facem
când inima noastră respiră deja curcubee
și-afară încă mai dansează fulgul de nea?
Încotro s-o luăm
când sângele ne clocotește-n vene
și seva se poticnește afară, în copaci?
Ce să mai zburăm
când privirile ne-noată-n berze
și zenitul se mai scaldă încă-n ciori?
Când morile ne torc pe umeri
vânt de primăvară
și peisajul se îneacă-n chiciuri,
pescuind la copci?
Ce se-ntâmplă
când pe strada mea e deja primăvară
și trotuarele par a fi de tundră,
îmbrăcate în mușchi și licheni?
Încotro să plecăm
când îndrăgostiții curg în lacrimă de cireș
și sunt prinși, de fapt,
ca florile de gheață din fereastră,
într-un ierbar?
Gleznele se înnoadă de atâta tango;
ce să ne facem însă,
pământul bate într-una, step!
De ce, când atâția fluturi
se zbat în roua Lunii,
tu vii și spui că pocale pline
cu sânge de lumină
ne-au înghețat în mâini?
Cine să te mai bea, Primăvară,
ca pe-o otravă
a marilor despărțiri nedorite?
Cine să se mai scalde-n tine
până la brâu, când lumea asta
e plină ochi de trădători?
Cine mai are timp
să înțeleagă marile drame
născute din biruința sufletului
asupra anotimpurilor,
marile drame
născute din rotirile inverse
ale iubirilor și ale pământului?
Câte semne de întrebare
să mai trimită viața unui desfrâu,
unei dezertări de la buna-cuviință
a lucrurilor și a oamenilor,
pentru a-i putea răspunde
că nu ne facem vinovați de nimic,
pentru că pe străzi e deja primăvară?
Încotro s-o luăm
când sângele ne clocotește-n vene
și seva se poticnește afară, în copaci?
Întrebările dezertării
