Graniţele încă mă resping,
vama încă nu mă vrea,
ceea ce înseamnă că o vreme
trebuie să mai copilăresc
în țara mea.
Eu și granițele ei,
eu și granițele mele,
eu și marginile ei,
eu și marginile mele
suntem ca niște magneți.
Încă ne mai respingem,
încă ne mai atragem,
pentru ca-n cele din urmă,
întotdeauna să rămână între noi
o fâșie de pământ.
E acea fâșie pe care o iubesc,
e a nimănui și e a mea,
alerg pe ea de parcă
aș alerga în jurul lumii
Și dacă ar fi să plec cândva,
o să plec pe jos
cu mâinile-n buzunare,
doar cu un pumn de pământ
de pe fâşia aceea subţire
de care vă spuneam
că ar putea fi a mea,
un pumn de pământ
pentru orice eventualitate,
pentru orice dar
și, în general, pentru orice.
Încă mă gândesc,
oare cum aș putea să păcălesc granițele
să-mi treacă inima prin vamă
fără s-o las să-mi fie confiscată
ca o marfă de contrabandă?
Și apoi, până la frontieră,
încă mă mai amăgesc
cu nemărginirea de acasă,
mă joc, fără să-mi pese, cu câmpia,
plimbându-mă cu ea de unde începe
până la mare și înapoi.
Putem să înfiinţăm
și o cursă regulată,
sunt atâția nebuni
care încă mai oscilează
între pământul dulce al patriei
și marea sărată a ființei.
Putem vizita lanuri de maci
și podgorii de păpădii,
lanuri de floarea-soarelui
și livezi de salcâmi.
Și, dacă n-oi avea încotro,
am să trec trăgând drumul,
marea și țara după mine,
oricum n-o să am pașaport
într-un moment atât de greu
pentru graniţe și pentru grăniceri.
Dar poate
că nu m-am pregătit
destul, poate că
întâmplările din mine
încă nu mă lasă,
poate că nici graniţele
nu s-au pregătit suficient
și, mai ales, poate că în mine,
copilul încă mai crede
că lumea se termină
la Vama Veche.
Și atunci,
ce să caut mai departe,
ce să caut mai încolo,
când pe aici câmpia încă mai rătăceşte
odată cu mine
printre lanuri de maci
și podgorii de păpădii?...
Graniţa și vama
