Când te apropii de patruzeci de ani,
încerci plin de bunăvoinţă
să-ți reconsideri viziunea
despre ultima jumătate trăită a vieţii tale.
Și atunci, speriat de-a dreptul
de această bunăvoinţă, te laşi pradă gândurilor
despre ultimii douăzeci de ani.
Te gândeşti la ei, începi să îi simți și, dintr-o dată,
îţi aduci aminte de ziua majoratului,
de ziua când ai făcut 18 ani.
Te întorci în timp,
cu uşurinţa cu care trece firul de nisip
dintr-o parte în alta a clepsidrei,
și ajungi în ziua în care toată lumea
era a ta, la 18 ani, fără să știi, de fapt,
ce însemna lumea.
Vezi în jurul tău prietenii,
cu tot cu teribilismele lor de pe atunci,
părinţii, aproape de vârsta noastră de-acum,
vezi iubirile, fetele, băieţii, locurile.
Totul îţi e foarte clar,
vezi limpede cei 18 ani abia împliniţi,
îţi aduci aminte și lumina aia
dintr-o zi de vară fabuloasă
și, dintr-o dată, te vezi trecând
în partea cealaltă a clepsidrei,
după 20 de ani.
Încep să se amestece imaginile,
sentimentele, mirosurile și senzațiile,
astfel încât nu mai știi dacă ești
în urmă cu douăzeci de ani sau astăzi.
Totul se amestecă și devii într-o bună măsură
ceea ce ai fost, dar și ceea ce ești.
Și nu e vorba aici de jumătăți de vârste
adunate la un loc,
ci de o parte din tine întoarsă în timp
pentru a vedea, pentru a simţi
și pentru a-l aduce după douăzeci de ani
pe cel pe care poate că l-ai uitat,
pe cel pe care poate l-ai invidiat
sau poate că l-ai urât.
Îl vrei cu tot dinadinsul lângă tine
la socoteala anilor.
Vrei să-l pui să se uite în oglinda
celor douăzeci de ani
care ți-au trecut pe la ureche,
să vezi ce-a mai rămas din el,
dacă s-au pierdut fiorul, gândurile
și răzvrătirea lui de atunci.
Începi să te simți,
din ce în ce mai mult,
un amestec al celor doua vârste
despărţite de cei douăzeci de ani
și nu știi încotro ai vrea s-o iei,
nu știi unde ai vrea să stăruiești mai mult,
în care parte a clepsidrei s-o apuci.
Sau, poate că te întorci acolo
pentru a vedea de unde ai plecat
și pentru a revedea instinctele
vârstei de 18 ani, instinctele primare,
dar și puritatea, naivitatea
și poezia de atunci.
Dar, mai ales, curajul.
Curajul acela nebun,
care te face să crezi
că lumea stă la picioarele tale,
curajul acela bazat pe nimic,
dar atât de frumos și de curat,
curajul acela care te cunoaște
și știe că n-ai nimic de pierdut.
Sufletul tău, care zboară prin vreme,
e cel care hrăneşte cel mai bine iluzia
acestei călătorii în timp.
El este cel care, după douăzeci de ani,
n-a obosit să amestece vârstele
pe care le-ai trăit, făcându-te
să-ți regăseşti multe dintre visele,
iluziile, dar și emoțiile
pierdute de-a lungul timpului.
Întoarcerea asta îţi face bine,
descoperi că semeni
cu cel de-acum douăzeci de ani,
dar eşti și cu totul altul.
Te simţi dintr-o dată atât de tânăr,
izbitor de tânăr, aşa cum izbitor
este și mirosul coniacului
băut acum douăzeci de ani,
care te îmbată astăzi ca și atunci… 
