Îmi plac despărțirile peste umăr.
Umăr peste umăr.
Atunci când îmbrățișarea topește tot
și nu mai ai greutate
iar respirația aleargă nebună după aer.
Ochii, închişi sau deschişi,
nu spun nimic,
tac și aleargă la rândul lor
după cer.
Mâinile caută disperate locul
din care să simtă mai bine
îmbrățișarea,
s-o trăiască și s-o piardă.
Acum, pe bune, voi înțelegeți
despre ce vorbesc eu aici,
despre ce simt și ce scriu?
Ați trăit vreo despărțire
peste umăr?
Ați simțit că odată cu ea
se termină pământul
și începe marea?
Nu e mişto!
E cât se poate de tristă
Despărțirea asta peste umăr,
dar, vai, cât de adevărată!
Știi, nu mai apuci să vezi nimic,
totul începe și se termină
cu umerii celuilalt,
nici inima nu mai simți cum bate,
nu mai știi dacă zbori
sau ești căzut în genunchi,
dacă ești pe pământ
sau mergi pe ape...
De-asta despărțirile peste umăr
sunt așa grele și adevărate,
amestec de început și sfârșit,
de mare și țărm,
de suferință și fericire...
Lumea ai vrea să înceapă
și să se termine cu ea,
cu despărțirea peste umăr
ca o graniță dintre o viață și alta...
Alo, ce faceți? Mai sunteți pe fir?
Ați închis? Mă mai auziți?
Nu mai aveți semnal? Doar o liniuță?
Și aia de despărțire?
Peste umăr?
Când nu mai ai orizont
și distanțele nu-ți mai spun nimic,
când anotimpurile
aleargă prin tine în cerc,
atunci, atunci au loc în noi
despărțirile peste umăr.
Învățați să credeți în ele,
așa după cum spuneam
acum un anotimp și ceva,
sunt cele mai pure
și cele mai adevărate.
Pământul geme sub greutatea lor,
sub tristețea lor imaterială,
iar noi, uneori, prea grăbiți
și miștocari, credem
fără s-o credem,
fără să ne pese,
că despărțirile peste umăr
sunt niște telenovele,
iar despărțiții,
niște elemente de butaforie.
Știu,
nu numai că nu mai aveți semnal,
dar vi s-au terminat și unitățile,
și bateria.
