Nimic mai frumos
decât să stai de vorbă
cu marea.
Începi să discuţi cu ea
nimicuri,
să-i povesteşti întâmplări simple
din viața ta,
fără importanță,
dar care ți-au rămas în minte
ca și când
ar fi putut însemna ele ceva,
poate mai târziu,
poate niciodată.
Ea nu te oprește,
te ascultă,
ba chiar simți că te încurajează
să-i mărturiseşti,
să i te mărturiseşti.
Eziţi,
îţi este puțin teamă,
îți dai seama,
când începi să-i vorbești,
că sunt lucruri
despre care n-ai apucat
să stai de vorbă
nici cu tine însuți.
Este ceva care vine
poate din depărtarea ei,
poate din adâncurile ei,
care te îndeamnă
să-i povestești tot
ce n-ai putut povesti
până atunci.
Fără să vrei,
te învață tainele conversației,
te lasă să-i deslușești
felul de a sta de vorbă cu tine.
Și, uite așa,
începi să prinzi curaj,
ba chiar să cochetezi cu ideea
că ai putea să-i faci curte.
Nu te îndeamnă,
dar nici nu te respinge.
Începi printr-o mărturisire,
fără o sinceritate deplină,
toată cochetăria ta de cuceritor
n-are nici farmec, nici valoare.
Stai pe malul ei
și, îmbătat de freamătul
ce i se răsucește în zare,
îi vorbești de toate provocările
pe care le-ai avut peste an,
toate provocările
care te-au încercat
până la sânge,
împlinite sau pierdute
pe jumătate,
de toate stările
de învingător și învins
prin care ai trecut,
de toate bătăliile
mai mari sau mai mici
în care ai intrat,
unele din care
n-ai mai reușit să ieși.
O privești,
se uită lung și adânc la tine,
la fel și tace,
de parcă așteaptă
spovedania până la capăt.
Încearcă să ia cu ea
toate neliniștile tale,
fără să le mai asculte,
printr-un schimb de energie
și lumină.
Ți se face frică
și, dintr-o dată,
dintr-un cuceritor
care cocheta cu flirtul,
dintr-un bărbat sigur pe el,
puternic, te transformi
într-un copil
și îți dorești cu disperare
ca femeia tulburătoare
de mai devreme
să se transforme,
să devină mamă.
Ai nevoie de îmbrățișarea ei
ocrotitoare,
nu-ți mai trebuie nimic altceva,
ai vrea să taci
și să fii strâns tare în brațe,
să nu mai auzi
de nimeni și de nimic.
Când ai deschis ochii,
cu gândul ca între timp
să nu ți se fi întâmplat
nimic rău,
dar și rușinat
pentru îndrăzneala ta,
privești orizontul,
vrei să te agăți de el,
să-ți găsești echilibrul
pierdut într-o doară.
Un halo coborât deasupra mării,
ca un văl subțire de ceață,
îți ascunde orizontul
după care ochii țipă,
ca și când ar căuta pământul!
Nimic mai frumos
decât să stai de vorbă
cu marea… 
