Ora 8:00, duminică.
Sună telefonul, sună ceasul.
E prima zi de lucru.
Cu ea începe săptămâna.
Urmează luni, la fel de grea.
Poate și mai grea.
Și tot așa: marţi, miercuri...
și iar duminică.
Miroase a mare și a câmp.
Trebuie să plec la Bucureşti.
Lume puțină, maşini puţine
și mult soare.
Litoralul românesc
nu mai există,
dar marea a rămas la fel.
La fel de frumoasă
vreau să spun.
Poate că ar trebui totul dărâmat
de la Sulina până la Vama Veche.
Să rămână doar marea și țărmul.
Să începem cu corturile și cu rulotele.
Să o luăm de la capăt.
Să începem cu noi.
Miroase a nuc. A nuc verde și tare.
Maşina aproape că nu mai atinge
asfaltul.
Ascult Vama Veche.
Mie mi-a mai trecut puţin.
Dorul de mare. De Marea Neagră.
Și oricum, îl port mereu în mine.
Se trezeşte la viață când și când
și își cere drepturile.
I le dau.
Și atunci când nu pot,
mă doare.
Miroase a câmpie.
Mirosurile se schimbă
odată cu peisajul.
Pe marginea drumului, cireșe.
Caisele încă nu s-au copt.
Să fie dărâmate toate hotelurile,
toate măgăoaiele,
să dispară ceafa de porc
și ciorba de burtă.
Să rămână doar țărmul,
cu păduri, cu stuf.
Să rămână doar hamsia,
guvizii și calcanul.
Să o luăm de la capăt.
Să începem cu noi.
Miroase a oi.
Și puțin mai încolo
a iarbă proaspăt cosită.
Uitasem de șpriț. Să rămână și el.
Nisipul și malurile înalte
de peste țărm.
Las Constanța în urmă.
Cu tot cu centură.
Un iarmaroc de la un capăt la altul.
Miroase a frunză uscată.
Și a bălegar.
Și apoi miroase a Dunăre.
Și iar a câmpie.
Coamele Dobrogei se topesc
la orizont.
Căruțe și cai. Oameni și potcoave.
Vaci și poduri.
Mirosurile se amestecă amețitor.
Arșița le amestecă și le face unul.
Nu mai miroase a mare.
Nu mai miroase a câmpie.
Nu mai miroase a nimic.
Miroase a București.
Doar în capul pieptului
mai miroase un pic a mare.
Și ochii miros a câmpie.
Ședință la ora 12:00. E duminică!
Trebuie s-o luăm de la capăt.
Să începem cu noi.
Pe birou mă așteaptă
colile albe de hârtie... 
