Calendare

Uneori e mai puternică
vara din noi.
Alteori, toamna.
Ca acum,
când calendarul fiinţei
e altceva
decât calendarul vremii
și se amestecă
în noi două stări
care se înstrăinează
una pe cealaltă.

Nu este o nepotrivire
de caracter.
E mai degrabă
o nepotrivire
de anotimp,
o neînţelegere
între două lumi
care rareori se aseamănă,
două lumi paralele
care deseori creează iluzia
că se întâlnesc,
dar, bineînţeles,
n-o fac niciodată.

Sufletul nostru
prea delicat și primitor uneori,
se lasă mai degrabă cucerit
de toamnă
decât s-o cucerească,
dacă nu cumva
teritoriul ăsta sensibil al nostru,
înstrăinat de atâtea ori,
e proprietatea ei,
a toamnei,
dintotdeauna
și atunci o primește de fiecare dată
ca pe o pasăre întoarsă din țările calde,
întoarsă la cuibul ei,
care n-a trădat-o niciodată.
Ea nu vine nicicând
mai devreme.
Ea e întotdeauna,
pentru totdeauna în noi.
Cu ea începe și se termină
calendarul ființei noastre,
calendarul anotimpurilor noastre.

Ea e singurul anotimp
care-și face de cap în noi,
ea este singurul anotimp
care vine și pleacă
atunci când vrea.

Ne poate bântui într-o zi de vară
așa cum a fost cea de ieri,
cum la fel de bine
ne poate bântui
prin zăpezi sau ghiocei.

Și, pentru că tot cu ea începe
calendarul singurătății noastre,
niciodată nu suntem
mai singuri ca toamna.
Noi, în fața noastră goi,
singuri și goi,
ne cufundam în toamnă,
zbătându-ne între orizontul iertării
și cel al sinuciderii.