Alb, porumbei, ceaţă şi negru

Porumbelul roşu
de la fereastra mea
a fost înlocuit
de o pereche de porumbei
îmbrăcaţi în alb-negru.

Vor şi ei să fie
în pas cu lumea,
să nu-i piardă ritmul,
înţelesul şi, mai ales,
culorile.
Să nu fie mai prejos
decât ceaţa de fiecare zi,
să se asorteze cu chiciura
dimineţilor şi, de ce nu,
să gângurească ceva
în acord cu şuşoteala lumii.

O revoluţie catodică
ne-ar prinde bine
la începutul fiecărui an,
astfel încât
toate televizoarele
să fie alb-negru.
Şi staţiile ar trebui
să emită alb-negru,
ca să înţelegem mai bine
zăpezile şi promoroaca,
ţurţurii şi bruma,
pentru a desluşi mai exact
lumina soarelui.

Şi, vai, să pricepem
odată pentru totdeauna,
orizonturile.
Mai ales acum,
când nu le vedem
niciunde,
ascunse de teama
de a deveni locuri comune,
undeva
în spatele ceţurilor din noi.
Să învăţăm cât înseamnă
alb-negrul
atunci când ne cotropeşte
sufletul,
când ceaţa ne ia temperatura
sângelui
fără să-i pese,

când porumbeii alb-negru
îşi iau zborul
cu tot cu noi
spre nicăieri sau oriunde...