Primele zile din Făurar sunt închinate Ursului, cel care schimbă anotimpurile prin ritmul hibernării sale. Animal oracular, de prevedere şi orientare în timp, cu o marcată sacralitate bivalentă, Ursul este venerat dar și temut, având nenumărate zile în calendarul popular: Martinii de Iarnă, Martinii de Vară, Ziua Ursului, Sâmbăta Ursului...
Sunt zile festive, în care țăranii au interdicția de a-i pronunța numele pentru a nu-l invoca. Îi spun „Moş Martin”, integrându-l astfel în rândul strămoșilor totemici: „Ursu’ ce îmblă pe la noi îi zâceau Moșu’ Martinu’ și Urieșu’… că vezi… fără păr îi ca uomu… fuge după tine pe picioare șî de pune laba îți cântă popa; … o fost zâle când moșeam câte un băiat… de iera așe zdravăn îi dădeam poreclă Ursu”. (Marcel Lapteș - Timpul și sărbătorile țăranului român)
O altă practică -similară și în cazul Lupului- constă în rebotezarea unui copil bolnăvicios cu numele de Urs, Ursu (Lup, Lupu), cu scopul de a se realiza un transfer magic de proprietăți (putere, rezistență, inteligență, agilitate) dinspre animalul totem înspre prunc. Există credința că Ursul este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare pentru a schimba în bine destinul pruncului, că alungă duhurile rele, bolile și „sperietura” copiilor, că ajută sufletul morților să nu rătăcească drumul.
Ajunse la noi din preistorie, măştile de Urs sunt singurele care nu au nici un fel de accesoriu. Animal sacru al dacilor, Ursul ne amintește de comunitățile vânătorești din străvechime în care se presupune că ar fi existat o „confrerie a Ursinilor” în Munții Carpați. Această ipoteză avansată de Romulus Vulcănescu (bazată, printre altele pe faptul că însuși numele de Zalmoxis ar însemna „piele de urs”: zalmo=piele; olxis=urs) este un argument suficient pentru a putea spune că avem de-a face cu un animal totemic, prezent în legendele, riturile și obiceiurile țăranului român. Faptul că de ziua lui oamenii nu-i rostesc numele ci îi spun Moș Martin, îl situează în galeria moșilor de neam.
Este un mare noroc și o mare taină faptul că masca de urs, folosită de vechii daci, se regăsește în obiceiurile actuale legate de priveghi, fie că este vorba despre moarte unei persoane, fie de moartea simbolică a anului. Sunt relicte ale vremurilor în care se credea că spiritul animalelor sacre veghează asupra oamenilor precum îngerii păzitori. Acest lucru susține teoria existenței unei străvechi zeităţi „ascunse” în piele de urs, venerată de români până la începutul secolului trecut. Așa că toată lumea deschide uşa Ursului, iar el vindecă durerile de spate, alungă răul şi vrăjile, aduce noroc şi veselie. “Aşa-i ghine, să hie numai giocuri şi veselii în ograda me, iar din casă Ursu’ ni-o scos faptu’, şi de-acu ari să ni meargă ghine.” (Artur Gorovei, 1915)
În aceste zile de februarie, când sărbătorim Martinii de Iarnă, ursul are -pe lângă rolul de tămăduitor, aducător de noroc, belșug și fertilitate- și pe cel de prezicător al vremii: „Dacă-și strică ursul bârlogul … cu toate că afară e frig, primăvara este aproape; dacă el iese afară însă intră din nou în bârlog, cu toate că afară este frumos, va fi încă iarnă. Ursul, în această zi iese din peștera sa afară și joacă jur-împrejur și, dacă este soare și-și vede umbra, atunci se bagă în bârlog și nu iese, ci mai doarme încă șase săptămâni, căci chiar atât mai ține iarna; iar dacă nu-și vede umbra, atunci rămâne afară și iarna se întrerupe”. (S.Fl. Marian - Sărbătorile la Români,1898) Autor: Iulia Gorneanu https://www.facebook.com/iulia.gorneanu?fref=ts
În legendele populare apare Ursul-morar iar în “jocul Ursului de paie” este invocat Ursul-secerător, toate acestea făcând posibilă o analogie între hibernarea animalului şi “somnul” bobului de grâu pe timpul iernii.
