Era primul an când mergea cu sorcovitul „de-adevăratelea”. Cu un an în urmă, abia făcuse repetiții în familie și pe la rude. Luase ceva bani, deși îi sorcovise cu o ramură de brad, fără alte decorațiuni. Acum avea SORCOVĂ, era altceva! De o lună tot repeta versurile, ca pe un descântec: „Sorcova, vesela/Să trăiți, să înfloriți...”
Cum se făcea seară își spunea rugăciunea și apoi, ca o completare, începea: „ca un măr, ca un păr...”. Pe „la anul și la mulți ani”, deja Moș Ene îi săruta pleoapele și-l trimitea în lumea viselor. De aceea, mereu avea senzația că niciodată nu știe versurile cum trebuie.
Însă sosise clipa cea mare și prima zi de An Nou. Cu ochii cârpiți de somn își trăsese repede paltonul pe el, căciula pe cap, își luase sorcova cu evlavie de pe masă, deschisese ușa hoțește și ieșise în zăpada din curte. Zorii zilei abia se însăilau în aerul rece al dimineții. Se îndemnă cu sârg spre casa lui nea Gogu, fratele mamei și unchiul său drag. Era primul „pe listă”. Deschise poarta și o porni voinicește spre fereastră, trăgând adânc aer în piept, gata să înceapă strigarea.
Mai avea doi pași, când încremeni cu urarea în gât. Cu salturi mari și lătrat asurzitor, Moșu, câinele unchiului, venea să-l ia la întrebări pe nepoftitul dimineții geroase. „Moșu, marș, Moșu...!”, urlă speriat copilul și, instinctiv, întinse sorcova înainte pentru a se apăra. Dar Moșu păru că nu-i mai recunoaște glasul și, ca un străjer care ține să-și facă datoria până la capăt, haț!, îl apucă de sorcovă și începu să o sfâșie nervos, scuturând din cap.
Copilul îi dădu drumul din mână și, cu brațele ridicate spre cerul miracolelor, începu să bată din picioare deznădăjduit. Într-o clipită, sorcova era ferfeliță. Terfelită în zăpada amestecată cu noroi, era ca un steag ce căzuse eroic în mâinile dușmanului. Lunând un băț în mână, tușa Viorica ieși vijelios alungând cu sudalme câinele: „Marș, potaie! Acum ți-ai găsit să fii grozav?”
Cu lacrimi în ochi, copilul părea încremenit văzând cum Moșu o ia la sănătoasa cu sorcova în gură. „Paulică, mamă, ia la tușa 10 lei, să-ți cumperi alta nouă. Și-o să ne sorcovești tu și la anul!”. Paul strânse banii în mână și păși îndărăt cu mers șovăitor ca la ieșirea cu icoană din biserică. Două șiruri de lacrimi îi brăzdau obrajii împurpurați de ger. Se sfârșise sorcovitul...
Banii din palmă parcă îi ardeau carnea. Urâtă situație și puțină plată pentru toate nopțile lui de priveghi cu versurile sorcovei repetate în minte. Cocoșat, se îndreptă spre casă. De pe ulițe, glasuri mici se ridicau în zorii luminați. „Tare ca piatra, iute ca săgeata...!” Moale, cu mișcări de melc, deschise ușa tindei. Până la noul sorcovit urma să treacă prin veșnicia unui an întreg...
