O poveste emoţionantă despre lumea satului românesc de altădată. O istorie vie, aşezată pe strune, depănată basmit, prin cântece epice, prin hore, sârbe, cântece de ascultare, bătute moldoveneşti, dansuri şi strigături de pe Valea Idicelului şi de la Vinerea, presărate cu poveşti de viaţă din satele muzicanţilor. Astfel putem descrie în câteva cuvinte Festivalul Tarafuri şi Fanfare, ediţia a X-a, eveniment cultural care a debutat la Sibiu, în splendidul Muzeu în aer liber din Dumbravă, proiect realizat în parteneriat de Asociaţia Mişcarea de Rezistenţă, Complexul Naţional Muzeal Astra din Sibiu şi Asociaţia Culturală Grigore Leşe.
Sâmbătă seara, trei lăutari desăvârşiţi - Titi Burcea, din Băduleasa (Teleorman), Toni Căldăraru, din Băbiciu (Olt) şi Emil Zamfir, din Corabia (Olt), au reînviat atmosfera iarmarocului de altădată. N-a lipsit tocana la ceaun şi pâinea la ţest, preparate după reţete tradiţionale. La Târgul de Ţară din Muzeul Astra, muzicanţii au povestit despre lumea satului copilăriei lor, despre anii în care au deprins lăutăria acasă, odată cu vorbirea, apoi au pornit, alături de părinţi şi de fraţi, la nunţi grele, de trei zile şi trei nopţi, fără staţii, fără microfoane, doar cu vocea puternică, de piept, specifică lăutăriei...
Un ţambal, o vioara şi două voci fără egal au cucerit publicul sibian în seara de 22 august, poveştile rostite cu ajutorul strunelor şi istorisirile depănate de bătrânii lăutari au captivat auditoriul, încât spectatorii au uitat de ploaia mocănească abătută din când în când şi, sub protecţia umbrelelor, au ascultat cu luare-aminte minunatele poveşti de lăutărie. Să nu uităm că taraful tradiţional se transformă pe măsură ce anii trec, iar instrumentele vechi sunt, treptat, înlocuite cu unele de factură nouă, care uşurează munca lăutarilor însă nu reuşesc să aducă emoţia sonorităţilor arhaice.
În Oltenia şi în Muntenia, cobza (lăuta sau alăuta – de unde şi numele de lăutar) aproape a dispărut astăzi din taraf, chiar dacă era un instument de acompaniament nelipsit cu secole în urmă, fiind regăsită chiar şi pe fresca unor mănăstiri precum Suceviţa, Voroneţ sau Hurezi. Locul său a fost luat, initial, de ţambal care s-a impus în cea de-a două jumătate a secolului al XIX-lea ca instrument principal de acompaniament, iar lăutarii erau grupaţi pe atunci în cete formate din câte doi instrumentişti. Ţiiturile ţambalului erau esenţiale în susţinerea instrumentală a cântecelor. Astăzi, ţambalul bate în retragere şi puţini copii învaţă tainele acestui instrument complex. Dacă după cel de-al doilea război mondial ţambalul a fost, încetul cu încetul, pus într-un con de umbră pentru a fi înlocuit de acordeon, în prezent, tinerii lăutari preferă orga care substituie orice instrument clasic. Vioara tradiţională a ieşit şi ea din atenţia muzicanţilor tineri care preferă instrumentele noi, electronice.
Aceasta este realitatea dură a satelor noastre care se confruntă cu o luptă dura între vechi şi nou, între sonorităţile satului de ieri şi cele ale anilor pe care îi traversăm, brăzdate adânc de ritmuri care au pătruns într-un mod agresiv după revoluţie: manelele. Cerute prin sate de tineri, sunt contestate de bătrâni. Aceste muzici sunt asemănătoare unor ape tulburi. Lăutarii se luptă din răsputeri să-şi ducă mai departe menirea şi moştenirea primită de la bătrânii lor: cântecele tradiţionale, muzica tinereţii lor care ne cutremură prin frumuseţea versurilor şi prin emoţia strunelor. Ei ştiu să povestească despre meseria de lăutar respectată de comunitate, liantul celor mai importante evenimente din viaţa satului. Festivalul Tarafuri şi Fanfare îi aduce în atenţie pe aceşti desăvârşiţi muzicanţi. Ei ştiu să făurească o lume aproape dispărută: cea a satului românesc de ieri, ştiu să spună poveşti pe strune şi să tăinuiască despre şezători, despre hora satului care astăzi a apus, despre eroi fără seamăn ai locurilor din care provin.
Duminică, 23 august, peste 3.000 de oameni au trecut pragul minunatului sat din Dumbrava Sibiului, unde Grigore Leşe a constituit un excepţional dialog al cântecului şi al poveştilor despre muzică şi viaţa muzicanţilor din satul românesc al timpului nostru, demonstrând că sonorităţile tradiţionale reprezintă o importantă parte a patrimoniului cultural imaterial care trebuie salvgardată. Muzica de odinioară nu trebuie să moară în hotarele satelor. Din păcate, realitatea cotidiană ne arată că, odată cu plecarea din lume a bătrânilor lăutari, dispare o lume, iar noi avem datoria morală de a aduce în atenţie cântecele şi datinile lor, giuvaere de mare preţ peste care ar fi nedrept să se aşeze colbul… Au scris noi pagini în Festival, de o frumuseţe fără egal, Comunitatea din Vinerea (Alba), Taraful Gorjului, Fanfara din Forăşti (Suceava), Dănţăuşii şi fluieraşii de pe Valea Idicelului (Mureş), nea Titi Burcea, din Băduleasa (Teleorman), nea Toni Căldăraru, din Băbiciu (Olt) şi nea Emil Zamfir, din Corabia (Olt).
De la Sibiu, Festivalul Tarafuri şi Fanfare, ediţia a X-a a pornit din nou la drum şi se va opri, la 29 august, la Craiova, de la orele 17:00, pe Aleea Teatrului, şi la 30 august, la Muzeul Satului din Curtişoara, Acasă la Brâncuşi, de la orele 16:00, de această dată în parteneriat cu Primăria Municipiului Craiova, Şcoala Populară de Artă Târgu Jiu şi Consiliul Judeţean Gorj. Sărbătoarea muzicii ţărăneşti continuă!
