"Like a Rolling Stone" era un cântec suprarealist - în sensul în care amesteca cunoscutul cu necunoscutul, într-un mod ce, cu siguranță, nu mai fusese ascultat până atunci într-un cântec popular. Imagini fantasmagorice zburau prin jur, intrând în vocabularul nostru comun. Unii dintre cei care l-au ascultat au considerat că este un nonsens, alții l-au numit neologism, o nouă direcție.
Astăzi, 50 de ani mai târziu, Dylan a primit Premiul Nobel pentru literatură pe 2016, și vechile dispute în ceea ce-l privește au revenit. A mai câștigat și alte premii prestigioase, incluzând Pulitzer, în 2012 și Medalia Prezidențială a Libertății, cu care a fost decorat chiar de președintele Obama.
Totuși, un Premiu Nobel pentru Literatură reprezintă o culme a succesului - cea mai înaltă distincție în artă și cultură, conferită pentru “crearea unei noi expresii poetice în cântecul tradițional american” - o decizie controversată pentru unii.
Anna North, editorialist The New York Times, nota: "Bob Dylan nu merită Premiul Nobel pentru Literatură ... Da, dl. Dylan este un creator de versuri sclipitor. Da, a scris o carte de poezie în proză și o autobiografie. Da, este posibil să privim versurile sale ca fiind poezie. Dar, creația literară a domnului Dylan nu poate fi separată de muzica sa. Este o personalitate importantă pentru că este un mare muzician și atunci când comitetul Nobel oferă premiul pentru literatură unui muzician, dispare posibilitatea ca acesta să recompenseze un adevărat scriitor”. Este de-a dreptul stupefiant să citești așa ceva - un text conceput parcă special pentru a i se răspunde cu ironia unuia din cele mai cunoscute versuri ale lui Dylan - "Something is happening here but you don't know what it is/Do you, Mr. Jones?" (Ceva se întâmplă aici, dar nu știi ce anume/ Nu, dl. Jones? - N.R.).
Nobelul acordat lui Dylan are o semnificație aparte, extrem de importantă pentru noi, toți ceilalți. Dylan a oferit un concept despre lume: o mișcare culturală a generației de la mijlocul anilor ’60 care și-a pus amprenta asupra umanității într-o manieră nouă și diversă. Dylan - care mai târziu a declarat că nu a intenționat să conducă sau să fie responsabil pentru așa ceva - a fost crucial pentru această ruptură. Limbajul său - modul în care controla cuvintele, deschizând drumul către conținutul și semnificațiile cântecelor sale - e cel care a deschis calea.
Zeflemeaua celorlalți l-a însoțit tot timpul - reporterii convenționaliști fiind incapabili să înțeleagă atât versurile, cât și atitudinea sa. Totuși, publicul a considerat că artistul vorbește în numele lui, că se confruntă cu acea lume lipsită de inițiativă și entuziasm, de care ei încercau să scape. Cinzeci de ani mai târziu, Anna North are dreptate atunci când spune “creația literară a domnului Dylan nu poate fi separată de muzica sa”. De fapt, acesta este modalitatea prin care el a schimbat timpurile - argumentele sale și linia de demarcație - felul în care a trasformat literatura modernă, în care poezia și proza nu mai există ca entități separate. Ca rezultat al influenței sale, mulți dintre cei care ar fi putut deveni scriitori sau poeți au compus muzică. Printre ei, Bruce Springsteen care spunea: “Aveam în jur de 15 ani când am ascultat ‘Like a Rolling Stone' pentru prima dată. Nu mai auzisem așa ceva până atunci, și nici de atunci încolo. Un tip care avea curajul să înfrunte întreaga lume și mă făcea să simt la rândul meu acel curaj...”.
Ce a făcut ca Bob Dylan să devină atât o personalitate atât de influentă și un scriitor inventiv? În orașul său natal Hibbing, Minnesota, unde a crescut într-o familie de evrei din clasa medie, lumea își amintește că Dylan era un puști care își dorea să cânte rock & roll, în stilul lui Buddy Holly și Little Richard. Oricum, atunci când a urcat pe scena festivalului folk New York Greenwich Village, în ianuarie 1961, era un aspirant către acest gen de muzică. “Știam, atunci când am ales muzica folk, că e o treabă extrem de serioasă. Cântecele folk sunt pline de multă tristețe, de disperare, de mai multe izbânzi, mai multă credință în supranatural, mult mai adâncă”, spune Dylan, despre acele vremuri. De asemenea era preocupat să-și construiască o nouă imagine - cea a unui trubadur imaginar, zbuciumat. A adoptat un erou și un model - Woody Guthrie - un cantautor din Oklahoma, ale cărui balade și cântece cu mesaj politic puteau fi baza justificării oricăreu construcții fictive. În cartea sa autobiografică, Chronicles, Dylan scrie despre Guthrie, cu aceeași termeni cu care s-ar putea descrie pe sine: “Vocea lui Guthrie e ca un pumnal... Cântă într-un mod la care nimeni altcineva nu s-ar fi gândit. Aruncă sunetul ultimei litere a dintr-un cuvânt atunci când el simțea nevoia să o facă, și asta se simțea ca un pumn. Cântecele în sinea lor, repertoriul său, nu puteau fi catalogate. Aveau în ele infinita trecere a umanității“.
Dylan își dorea ca muzica lui să fie la fel. Avea urechile și ochii deschiși - nu numai către muzica folk, ci, într-un mod autodidact, într-o arie vastă de alte interese. A scormonit prin bibliotecile prietenilor. A citit Metamorfozele poetului latin Ovidiu. A citit oprerele generalului și filosofului grec Tucidides, în a cărui Istorie a Războiului Peloponezian a realizat faptul că la baza tuturor războaielor și a masacrelor se află natura umană. Dylan vizita frecvent New York Public Library, unde studia ziarele din timpul Războiului Civil. "În acele timpuri, America fusese crucificată, murise și renăscuse. Nu a fost nimic artificial în asta. Adevărul crud din acele vremuri - un șablon atotcuprinzător a tot ceea ce voi scrie”, nota Dylan despre lecturile sale. Pe parcursul acestui drum al devenirii sale - în mod crucial - Dylan s-a apropiat de poezia halucinantă și nebunească a poeților erei Romantice - Samuel Taylor Coleridge și William Blake - și în mod particular asupra vieți și a creației rebele a poetului francez Arthur Rimbaud, unul dintre precursorii suprarealismului. La fel de important, Dylan s-a lăsat îmbibat de ideile principalilor scriitori ai generației Beat, Jack Kerouac (numit “vocea unei generații“, așa cum Dylan avea să devină la rândul său) și poetul Allen Ginsberg (care i-a devenit un bun prieten). În plus, Dylan a luat mânia pe care a găsit-o în textele din Vechiul Testament. Mânia, în mod special, fiind un punct de vedere întâlnit deseori în cântecele sale, alături de dispreț și neîncredere.
În toată această acumulare a lui Dylan a existat și muzică - folk, blues, cântece vechi sau chiar din teatru - care reprezintă o altă sursă de inspirație de-a sa. În Chronicles, Dylan scrie despre creația muzicală a lui Berthold Brecht și Kurt Weill - “Cântăreții erau hoți, gunoieri sau ticăloși și toți răgeau și mârâiau”. În mod particular, Jenny - logodnica piraților, cântecul din Opera de trei parale a lui Brecht, l-a fascinat. ”Acest cântec greu a reprezentat un nou stimul al simțurilor mele. L-am studiat, l-am desfăcut - era vorba de formă, de asocierea liberă a versurilor, de structură și de lipsa de considerație pentru certitudinea cunoscută a modelelor melodice, toate acestea îl făceau să conteze cu adevărat, îi ascuțeau marginile. De asemenea versurile aveau un refren ideal. Mi-am dorit să aflu cum să pot manipula și controla această formă și structură particulară”, nota Dylan.
De asemenea, bluesman-ul Robert Johnson l-a fascinat pe Dylan. “Am copiat cuvintele lui Johnson pe bucăți de hârtie, pentru a putea studia mult mai atent versurile și modelul acestora, construcția stilistică veche și libera asociere pe care o folosește, alegoriile sclipitoare, adevărurile împachetate în coaja tare a abstracțiilor fără sens - teme care curg prin aer cu cea mai mare ușurință. Nu aveam niciunul din aceste gânduri sau vise, dar aveam să le cuceresc la rându-mi“, scrie Dylan.
Aceste surse de inspirație au condus la un rezultat rapid, Dylan începe să compună propriile cântece. Era conștient pe deplin de momentul prin care trecea națiunea - bătăliile, temerile, injustiția întâlnite în toată țara - teme pentru muzica folk și care preocupau tinerii spectatori. Odată cu "Blowin' in the Wind”, Dylan a compus o lamentare marcantă despre suferințele rasiale, în "The Times They are a-Changin’, recunoaște schimbările cerute de o generație, care va persevera indiferent dacă puterea era sau nu pregătită să le facă. Cel mai mare, și mai înfricoșător cântec din tinerețea sa este - "A Hard Rain's a-Gonna Fall”, în care vorbește despre amenințarea unei apocalipse nucleare. Neafectat de trecerea timpului, ca o baladă a unui trubadur scoțian din secolul XVII sau o viziune a profetului Isaia, spectrul distrugerii este iminent, iar teama resimțită era prezentă în acea clipă - o lume a pustiului post-nuclear. Este de asemenea cântecul care aduce o promisiune de care Dylan va fi legat mereu
Oh, what'll you do now, my blue-eyed son?"
I'm a-goin' back out 'fore the rain starts a-fallin'
I'll walk to the depths of the deepest black forest
Where the people are a-many and their hands are all empty..., where souls are forgotten...
And I'll tell it and speak it and think it and speak it and breathe it
And reflect it from the mountain so all souls can see it
Then I'll stand on the ocean until I start sinkin'
But I'll know my song well before I start singing."
Oh, ce vei face acum, fiul meu cu ochi albaștri?
Mă voi întoarce înainte ca ploaia să înceapă să cadă
Voi merge prin adâncurile celei mai neguroase păduri
Unde oamenii sunt mulți și mâinile lor sunt goale... unde sufletele sunt uitate
Și o voi spune, o voi rosti și o voi gândi și o voi rosti și o voi respira
Și o voi răspândi de pe munte ca toate sufletele să o vadă
Apoi voi sta pe ocean până când mă voi scufunda
Dar voi ști cântecul meu înainte de a începe să-l cânt.
Până în 1965, Dylan compusese deja toate imnurile pe care avea să le scrie. Nu dorea să stea cantonat în mișcarea folk. Era neliniștit, gată să meargă către un țel mai înalt. De asemenea, alte influențe îl cucereau. The Beatles aprinseseră un nou consens în tânăra generație, care începuse să-și cunoască potențialul, The Rolling Stones creau un sunet mai dur, care vorbea insatisfacției generale prezente în rândul spectatorilor tineri, neliniștii lor, noii lor identități și rezistenței lor. Dylan realizase că poate restiliza și însufleți muzica sa.
În iunie 1965, Dylan a înregistrat "Like a Rolling Stone" și barajul s-a spart. “Nu compusesem nimic asemănător până atunci și a venit dintr-o dată. Asta era ceea ce-mi doream să fac. După ce am compus cântecul nu am mai fost interesat să scriu un roman sau o piesă de teatru. Îmi doream să compun cântece. Vreau să spun că, până atunci, nimeni nu mai compusese ceva cu adevărat“, scrie Dylan. Cu siguranță, nimeni nu mai compusese un cântec precum acesta. Era majestuos, și, cu o durată de șase minute - cel mai lung single ce fusese lansat până atunci.
Fiecare dintre influențele percepute par a face parte din acest cântec, dar supuse și adunate sub limbajul lui Dylan. Aluzii ciudate și simbolism misterios
You used to ride on a chrome horse with your diplomat
Who carried on his shoulder a Siamese cat
Ain't it hard when you discovered that
He really wasn't where it's at
After he took from you everything he could steal?"
Obișnuiai să călărești un cal de crom alături de diplomatul tău
Care avea pe umăr o pisică siameză
Nu a fost greu atunci când ai descoperit
Că nu e cu adevărat acolo unde e
După ce ți-a luat tot ce putea fura?
Ce se întâmpla în acest cântec? Era clar vorba de o poveste - un monolog grăbit - dar nu era una frumoasă sau simplu de înțeles. "Like a Rolling Stone" era, așa cum Dylan a descris-o, despre o răzbunare. Țintea o femeie tânără care fusese oarbă la realitățile dure din jurul ei și condescendentă față de durerile celorlalți, de asemenea, cântecul era un atac asupra moravurilor sociale stabilite. Mai putea fi vorba și de altceva, despre care nici chiar autorul nu putea fi conștient la acel moment. Cântecul era o condamnare, vorbind în același timp, într-un mod diferit și pentru ținta sa și pentru ascultător. Caustic, dar compătimitor. Te puteai identifica la rândul tău cu acea piatră mișcătoare.
"Like a Rolling Stone" (cel mai mare hit al lui Dylan) încadra perfect spiritul unei generații care ieșea la suprafață și care dorea să trăiască după propriile reguli și care se simțea din ce în ce mai deconectată de la convențiile și privilegiile culturii de masă.
Așa cum Dylan dăduse glas ridicării unei noi conștințe politice, părea să vorbească acum ascultătorilor săi despre cele mai ascuse temeri și speranțe - să vorbească în numele lor.
"How does it fee-eel
To be on your own
With no direction home
Like a complete unknown
Like a ROO-olling stone?"
Cum e să simți
Să fii de capul tău
Fără știi unde e acasă
Ca un complet necunoscut
Ca o piatră mișcătoare
Cum se simțea? S-a simțit înfricoșător, însuflețitor, și, deodată, s-a simțit ca și cum totul s-a schimbat pentru totdeauna. În deceniile ce au trecut de la acel moment, întrebarea a continuat să fie pusă: incriminare sau manifest?
Cele trei albume compuse de Bob Dylan în 1965 și 1966 – Bringing It All Back Home, Highway 61 Revisited și Blonde on Blonde – sunt citate în motivarea acordării Nobelului pentru literatură, subliniindu-se faptul că reprezintă baza operei și a reputației sale. Fără aceste albume, nu ar fi existat niciun Nobel.
Ce este interesant este că ideile lui Dylan și frazarea sa - atât în calitate de scriitor, cât și de muzician par să fi apărut spontan în urechile noastre, stârnind impetuozitatea unei generații, dar, de fapt, el a lucrat extrem de meticulos. A testat fiecare măsură, fiecare cuvânt, ritm sau inflexiune vocală, ore, zile, până a găsit expresia corectă. A lucrat ca un poet - în moduri în care nu o va mai face niciodată - dar a avut mult mai mult de făcut în afara metricii și a paralelismului corect, a avut de sublimat aceste versuri în muzică, care suferit numeroase modificări până să ajungă în varianta finală.
Dar această perioadă avea să fie plătită repede. Chestia care se născuse în mintea sa, revărsată pe hârtie, apoi în vocea sa și în aerul din jurul nostru, era puternică și fără rival, dar solicita o clipire rapidă și o constituție nemuritoare pentru a răzbi prin ea, această traiectorie fusese proiectată pentru bogății și faimă, nu pentru echilibru.
În 1965 și 1966 Dylan a fost huiduit de-a lungul Americii și în jurul lumii pentru noul lui stil muzical - electric și hăulit. În Anglia, în special, audiența s-a dovedit ostilă. Unii i-au strigat chiar în batjocură IUDA. Exprimarea sa inflamase argumentele pentru că reconfigurase cultura din jurul lui, și, pentru un scurt timp, dar istoric, Bob Dylan dovedise că e cel mai bun erou pe care îl produsese vreodată cultura rock & roll-ul. În 29 iulie 1966, Dylan suferă un accident de motocicletă, pe un drum în apropierea Woodstock, New York. Se retrage în orașul natal, alături de soție și copiii.
Asta ar fi putut fi tot. Unii chiar așa au și crezut. Muzica pe care a compus-o Bob Dylan în 1967 - o serie de cântece ce pot fi caracterizate drept misterioase, cunoscute ca Basement Tapes (Înregistrările din pivniță - N.R.) alături de Band și John Wesley Harding, reprezintă o creație plină de demnitate, într-un ton și limbaj cu totul diferite de ceea ce se întâmplase înainte - izvorâte din cea mai prolifică perioadă de creație din viața lui Dylan, una extrem de solitară
În parte a lăsat să se înțeleagă ce furtună era afară: o națiune divizată, generațiile despărțite, nu doar de război și ură, dar și de spiritul de independență și de conflictele despre care Dylan părea să fi compus odată. Trebuie spus că ceea ce a compus Dylan vorbea despre ceea ce America devenise, ca și cum aceste tulburări, această mânie din societate fuseseră o profeție de-a lui. Dar el nu mai dorea să facă parte din așa ceva. În anii ce au urmat a hoinărit prin muzica country și pop, cânta despre platitudini domestice și declarații despre neimplicare, privind curgerea râului, trăind într-o cabană. “Mesaje transmise prin cântecele mele? Nu era niciunul... Nu în acele zile. Simțeam că acele cântece puteau trece ușor, ca un fum de țigară, ceea ce nu mă deranja absolut deloc”, scrie Dylan despre acea perioadă în Chronicles. Era adevărat. Versurile sale nu mai foloseau acel limbaj care depășea orice bariere - și totuși, paradoxal, legenda sa crescuse. Oamenii continuau să-l caute.
A mers pe acest drum o lungă perioadă de timp, creațiile sale provocând confuzia fanilor. Nu era nimic nou. Sau ce era nou era faptul că într-o parte din muzica sa se simțea meschinăria. După aceea, răgetul său s-a auzit din nou, pe la mijlocul anilor 70, într-un amar și trist Blood on the Tracks. Poezia lipsită de sens se întorsese în versurile sale - spunea că suferise o amnezie și că acum putea scrie perfect conștient ceea ce mai devreme era inspirat doar de inconștient - și cântecele sale reflectau din nou deziluzia unei națiuni, a ceea ce era în jurul său și a vieții sale, așa cum și căsnicia, dar și președinția se destrămaseră.
După cum cânta, în "Idiot Wind"
"Blowing like a circle around my skull
From the Grand Coulee Dam to the Capitol
Idiot wind
Blowing every time you move your teeth
You're an idiot, babe
It's a wonder that you still know how to breathe."
“Suflând ca într-un cerc în jurul craniului meu
De la Grand Coulee Dam la Capitol
Vânt tembel
Suflând de fiecare dată când îți miști dinții
Ești tembel, dragă
E o minune că știi încă să respiri“
Dar a mers mai departe, spre ceea ce identificase a fi un țel mai măreț. Pentru o perioadă a compus muzică creștină - propovăduitoare și osânditoare - apoi s-a tras deoparte de evlavie și a rătăcit, din nou, prin sălbăticie. Au mai apărut o serie de cântece fără pereche –"Every Grain of Sand," "Blind Willie McTell," "Death Is Not the End," "Dark Eyes," "Brownsville Girl"– dar nimic din acestea nu oferea o perspectivă sau un punct de vedere coerent. După cum a reieșit mai târziu, Dylan în timpul peregrinărilor sale, observa totul, îndreptându-și privirea către un orizont cuprins de flăcări - un drum al pustiului.
În 1997 a scos Time Out of Mind, o lucrare ce a rezonat în timp la fel de mult cum a făcut-o Highway 61 Revisited. “Merg pe străzi ce sunt moarte”, cânta el. Te cuprindeau fiori ascultându-i vocea, erodată de vremuri, bântuită, scuipată. Acest om mergea cu adevărat pe străzi moarte. Poate că erau străzile noastre, total blazate, arse, sub cerul ce se tânguia. Poate că ascultătorul înțelegea imediat, trăia la rândul lui pe aceleași străzi.
Time Out of Mind, din urmă cu 19 ani, a inaugurat cea mai lungă și mai susținută perioadă de măreție din cariera lui Dylan - cea pe care o trăim și astăzi. Pe următorul album Love and Theft, în cântecul "Mississippi”, Dylan se apropie și mai mult de acest nou simbol al său
"Every step of the way we walk the line
Your days are numbered, so are mine
Time is pilin' up, we struggle and we scrape
We're all boxed in, nowhere to escape."
Cu fiecare pas pe care îl facem pe această linie
Zilele tale sunt numărate, la fel și ale mele
Timpul se adună în stive, ne luptăm , zgâriem
Suntem toți împachetați în cutie, fără scăpare
Ceea ce reiese din oasele din "Mississippi" este sentimentul unei istorii refuzate, atât cea personală, cât și cea a Americii, care totuși conduce la un curaj majestuos. Multe dintre cântecele lui Dylan din acești minunați ultimi ani insinuează ceva chiar mai măreț decât în muzica sa din tinerețe: în prezent, nu mai există niciun centru care să reziste.
Dacă în anii 60 cântecele lui Dylan au deschis furtunos drumul către o nouă și vitală literatură, albumele sale din perioada recentă au iluminat o temă trans-istorică - îngrijorarea lui Dylan față de lipsa moralei.
În filmul său - Masked and Anonymous, realizat în 2003, personajul său spune: “Totul pare agreabil, văzut dintr-o grădină lină. Dacă urci pe un platou mai înalt vei vedea jaful și crima. Adevărul este în ochii spectatorului. Am încercat să mă opresc să-mi imaginez totul cu mult timp în urmă“. În acest moment umanitatea sa transcede din propriile sale adevăruri.
În "Sugar Baby”, el cântă
"I got my back to the sun 'cause the light is too intense
I can see what everybody in the world is up against
You can't turn back – you can't come back, sometimes we push too far
One day you'll open up your eyes and you'll see where we are."
“M-am întors cu spatele la soare pentru că lumina e prea puternică
Văd că toți din această lume se ridică împotrivă
Nu poți să întorci spatele - nu te poți întoarce, uneori mergem prea departe
Într-o bună zi, vei deschide ochii și vei vedea unde suntem“.
Unde a fost băiatul nostru cu ochi albaștri? Ca și tânărul profet din "A Hard Rain's a-Gonna Fall" el a umblat prin locuri teribile și a văzut ceea ce noi s-ar putea să nu ne dorim să vedem. Acest fapt este definitoriu pentru marii scriitori, din oricare perioadă istorică. Ne provoacă temeri, ne iluminează și ne eliberează, ne oferă înțelesuri fără sfârșit într-un nou limbaj care ne ajută să dăm un sens lumii în care trăim. E ceea ce face Bob Dylan acum, la fel de magistral cum a făcut-o în 1965 și în 1966. Acesta este motivul pentru care a devenit cel mai mare scriitor al Americii, în orice gen literar. De aceea a câștigat Premiul Nobel și de aceea sărbătorim acest moment.
Mikal Gilmore
articol publicat în Rolling Stone
