Motto: „Eram tînăr, eram frumos, Hildegaard era plecată la băi, iar eu aveam un suflet de artist”. (Mircea Eliade)
Să-mi spună şi mie cineva, dacă se poate să mă elucideze dintr-un mister. Dacă se poate, care e diferenţa dintre spaţiul public şi spaţiul public? Deci care e diferenţa dintre spaţiul public (de exemplu, strada) şi spaţiul public (de exemplu parcul). Din perspectivă vestimentară. Pentru că, dacă e să mă iau după indiciile celor care se dezbracă în costume de baie în parcul IOR şi fac plajă aici în fiecare vară, cred că o parte a soluţiei am găsit-o: se numeşte spaţiu public locul ăla în care, printre altele, se cade să fii îmbrăcat decent, adică, mai mult decît atît, în care nu admiţi c-ai putea fi îmbrăcat altfel decît decent. Şi se mai numeşte spaţiu public locul ăla în care ai voie să-ţi prezinţi multă piele, asta chiar dacă o grămadă de nărozi se pot simţi lezaţi de cîtă piele ai expusă, în contextul hainelor de pe ceilalţi nărozi, prezenţi, în trecere, pe lîngă tine.
Spun asta şi mă gîndesc la spaţiul public denumit în continuare parc. Aici, se pare că percepţia colectivă se schimbă şi doar pe timpul verii. Aici, spaţiul public capătă o componentă mai, cum să-i spun, intimă. Sau mai estivală, dacă-mi permiteţi licenţa. Pentru că aici, brusc, după gardul care delimitează spaţiul public - stradă - şi spaţiul public – parc -, deci, brusc, în spatele gardului-barieră se întinde spaţiul-public în care te poţi afişa dezbrăcat, în costum de baie, cu loţiunea de soare lîngă tine, cu toate accesoriile de plajă lîngă tine, asta în ciuda faptului că eşti tot în spaţiul public.
Există, de bună-seamă, o contradicţie semantică în sintagma „spaţiu public”. Ar trebui ca Dicţionarul Explicativ al Limbii Române să adauge, în dreptul sintagmei, mai multe explicaţii, în funcţie de anotimp sau, de ce nu, de modificările de mood ale fiecăruia dintre noi. Dacă acum am chef să mă duc să fac plajă, nu mă duc la ştrand, care, apropo, e foarte aproape de IOR, dar destul de departe de apartamentul meu. Prefer să cobor din scară, să intru în parc şi să mă aştern la bronzat în ... ă.. deci spaţiul public. E drept, asta e gratuit, chiar dacă indecent (după unii, doar cvasi-indecent), dar se pare că e de-a dreptul anacronic să te mai gîndeşti la aşa ceva, ca decenţa, în zilele astea.
Deci faptul că din ce în ce mai mulţi cetăţeni ai sectorului trei fac plajă în parcul IOR, în fiecare vară nu doar că a devenit o tradiţie, dar e de-a dreptul o axiomă urbană. Nu te mai amendează nimeni, nu-ţi mai spune nimic, nărozii or să se resemneze, în cele din urmă, nu ştiu dacă or să se şi obişnuiască, dar asta e deja problema lor. Faptul că din ce în ce mai mulţi oameni practică arta bronzatului în spaţiul public justifică, în sine, acest gest, îl ridică la rang de cutumă şi, ca o consecinţă, îţi anesteziază, treptat, bunul-simţ.
Nu poţi să stai în slip pe stradă, în oraş, dar poţi să stai în slip doi metri mai încolo, în parc. Un simplu gard metalic, care delimitează strada de parc e suficient să-ţi argumentezi... ă... nesimţirea. Căci despre ea este vorba. E impardonabil şi nici chiar tu, nesimţitul dezbrăcat de lîngă această bunică cu nepoţi, n-ai accepta să ieşi aşa, doar doi metri mai încolo.
Gardul a devenit, astfel, un simbol al cenzurii vs autocenzurii: ceea ce-ţi permiţi să faci aici devine inacceptabil doi paşi mai încolo, pentru că doi paşi mai încolo sîntem în stradă.
Aici poţi să stai liniştit cu burtoiul ăla mizerabil şi păros expus soarelui. Peste doi metri, ai cămaşă pe tine, eşti îmbrăcat corespunzător.
Aici nu te simţi lezat de privirile ciudaţilor îmbrăcaţi care au ieşit în parc, dar ceva mai încolo, dacă ai fi dezbrăcat, te-ai simţi chiar şi tu anacronic. E revelator un dialog bestial pe care l-am auzit între o bunică şi nepoţica ei, care, foarte nedumerită, a întrebat-o pe bunică-sa “mamaie, da de ce nenea ăla stă în chiloţei?”, “nu sînt chiloţei, sînt slipi”, “da, dar tot chiloţei sînt că stau tot acolo unde stau şi chiloţeii, chiar dacă se numesc slipi”, bunica nu ştie ce să spună, “mamaie, da ai voie să stai în chiloţei pe stradă?”, “nu, mamaie, nu e frumos”, “şi atunci de ce nenea ăsta stă?”, “păi nu stă în chiloţei, stă în slipi”, “da, mamaie, da ce nu-nţelegi? Tot aia e, că sînt chiloţei, că sînt slipi, tot acolo stau, mamaie”.
Mamaie a cedat semantic.
