Eveline Păuna: Povestea dumneavoastră poartă farmecul altor meleaguri... V-ați născut la Damasc, în Siria, iar copilăria se leagă de Nablus, în Palestina.
Raed Arafat: Așa este.
• Cum vă amintiți de primii ani de acolo, de acasă, tare departe de România?
• Dacă vreau să-mi amintesc, tot de medicina de urgență îmi amintesc, pentru că era perioada în care eram extrem de pasionat de prim-ajutor. La vârsta de 14-15 ani eram interesat de prim-ajutor, așa că amintirile mele se leagă tot de voluntariat. Bineînțeles, și de familie, de școală...
• Știu că tatăl dumneavoastră era inginer electronist, iar mama a absolvit Facultatea de Limbi Străine – vorbea franceză și engleză, însă nu a profesat niciodată. A rămas acasă pentru a se ocupa de educația dumneavoastră.
• Așa este – de educația mea, a fratelui și a surorii mele.
• Circula o legendă, care a ajuns până în România: cum că familia dumneavoastră ar fi deținut un puț de petrol.
• Asta rămâne în varianta, cum îi spun eu – radio șanț! Nu este adevărat. Altfel o găseați în declarația de avere. Cel puțin în ultimii opt ani trebuia s-o declar. Nu, așa ceva... în niciun caz!
• Cum vă amintiți de anii aceia de formare? De modelul tatălui, de mama?
• Am fost o familie modernă pentru lumea arabă. Adică, de regulă, familiile aveau foarte mulți copii. Noi eram o familie cu trei copii. Atât: doi băieți și o fată. Zona avea specificul ei... Nu era un loc obișnuit, era un loc în care erau foarte multe conflicte, foarte multe probleme. Dar, în același timp, era un loc unde am primit o educație foarte bună și în familie, dar și în afara familiei.
• Există un principiu pe care vi l-au spus cei din familie și pe care l-ați luat cu dumneavoastră în tot parcursul profesional?
• Eu cred că, fără să se spună, principiul la noi a fost întotdeauna să fii cât mai cinstit posibil și să-ți faci munca cât mai bine posibil. Acesta a fost un principiu nu numai în familia tatălui meu, ci și în familia mamei mele, în care erau mai mulți farmaciști. Chiar și medici au avut în familie – bunicul meu pe partea mamei era, la un moment dat, chiar președintele farmaciștilor din Siria. Deci, tata provine dintr-o familie cu mai mulți frați. Nouă frați, dintre care unul era medic. Așa că ambele familii au avut o tradiție în a respecta munca, în a face activitatea lor cât mai corect și mai cinstit. Bineînțeles, mai era unul lucru, care este principiul conviețuirii și toleranței – pentru că noi, mai ales în Palestina... Știți că există și comunitate importantă creștină. Eu, am început pregătirea de copil, când aveam trei ani... Mai târziu am terminat inclusiv clasa a treia într-o școală catolică - o mănăstire catolică, cu surori care predau. Acolo am început să învăț engleză, franceză.
• Deși sunteți musulman.
• Da. Asta este ceea ce vreau să spun: că era și principiul unei conviețuiri și prietenii fără absolut nici o... Nici măcar nu se gândea cineva să spună: cutare e așa sau cutare e așa! Nu exista acest lucru!
• Întorcându-ne la perioada aceea, sunt curioasă dacă v-ați gândit vreodată să plecați de acolo, de unde – deși ați deprins lecția toleranței – erau și conflicte.
• Erau conflicte și erau foarte multe probleme. Eu cred că oricine care trăia în zona respectivă avea în capul lui: „Oare unde ne duce viitorul și cât mai stăm așa? Și oare ce trebuie să facem?”. În cazul meu, gândul de a pleca a fost pentru a învăța. Deci, eu am avut gândul de a pleca încă de la 14-15 ani, dar în ideea că vreau să mă duc să învăț undeva. Acesta era obiceiul tuturor palestinienilor care intrau la școli, la licee. Era o universitate palestiniană, puteau să meargă la Universitatea din Iordania, dar foarte mulți doreau să meargă și mai departe. De fapt, în perioada respectivă, dacă ne uităm la palestinieni și la libanezi, mai ales, aceste două popoare au avut poate cel mai mare procent din absolvenții studiilor universitare și post-universitare din zona Orientului Mijlociu, din țările arabe. Pentru că erau îndreptați întotdeauna spre a merge la Universități, a învăța, a evolua, să nu stea pe loc după ce termină bacalaureatul, să nu se oprească.
• Inițial ați vrut să fiți chimist, dar...
• Bine informată sunteți, așa este!
• ...La 14 ani ați descoperit medicina de urgență.
• Primul-ajutor, mai degrabă, să zicem.
• Primul-ajutor... N-ați mai vrut să renunțați la această pasiune, și-ați avut alături un vecin al dumneavoastră... Vă petreceați vacanțele în sala de operație.
• Era chiar directorul unui spital din oraș și, într-adevăr, folosindu-mă de mama mea care era prietenă cu soția lui, am ajuns la sala de operații, să urmăresc operațiile.
• O decizie importantă pentru un tânăr de 14 ani, care a lăsat tentațiile vârstei pentru a face ceva important pentru ceilalți.
• Cred că putem urmări lucrul acesta și în România. Noi avem voluntari SMURD care au vârsta de 14 ani. Eu îmi aduc aminte de unul pe care l-am trimis acasă că e prea tânăr, de două ori, dar tot s-a întors. Mi-a adus și hârtia de la părinți, că el vrea să fie voluntar, la 14 ani, să facă orice. Deci există! Când ai o pasiune, când simți că ceva te atrage, este bine să dezvolți această pasiune. Cred că atunci, într-adevăr, eram un copil ieșit din comun, pentru că nu prea se practica să te duci voluntar la spital sau la pompieri. Sau să faci astfel de activități.
• Ce voiați, de fapt? Să salvați vieți?
• Eu cred că aceasta era ideea. Pe mine m-a impresionat, de copil, un film american, un serial care se numea „Squad 51” sau „Echipă 51”, în care era o echipă de paramedici, pompieri care mergeau la cazuri și care erau conectați la un spital de urgență. Asta, pentru mine, era o chestie extraordinară. M-a atras, nu pierdeam niciun episod. La un moment dat chiar spuneam: „Uite, eu chiar asta vreau să fac, așa ceva!”. Era un lucru pe care nu-l aveam acasă, în Palestina. Acolo nu aveam astfel de echipe - echipe de urgență. Acolo totul era încă foarte primitiv, la momentul acela.
„DIN PĂCATE, A TREBUIT SĂ ÎNȚELEG CE ÎNSEAMNĂ MOARTEA CA FIIND CINEVA CĂRUIA I-A MURIT TATĂL”
• Într-o sală de operații, ești mereu la granița dintre viață și moarte. Când ați înțeles ce înseamnă moartea, de fapt? Sau... ce înseamnă viața, puse în antiteză?
• Din păcate, a trebui să înțeleg ce înseamnă moartea ca fiind cineva căruia i-a murit tatăl din cauza unui infarct – stop cardiac, brusc!
• Erați în facultate...
• Eram în facultate și am mers în vacanță acasă. Chiar în a treia zi de vacanță, când eram acolo, a decedat, dimineața. Brusc... A făcut un stop cardiac. Și, după asta, bineînțeles că și în facultate vedeam...
• După pierderea tatălui, un examen v-a blocat. Ați repetat un an de facultate din cauza unui examen de morfopatologie.
• Așa este! Și e corect, pentru că eu am avut toate examenele luate și am mers acasă în ideea că o să învăț pentru acesta, la care n-am mers inițial, că aveam dreptul să nu mergem și să mergem la reexaminare.
• Faptul că l-ați pierdut pe tata...
• Deci l-am pierdut!... N-am mai putut, bineînțeles, să mă pregătesc. Am încercat să obțin înțelegere atunci de la cine era profesor, dar nu s-a reușit, că... asta a fost situația. Atunci era alt sistem, nu ca astăzi când, dacă pierzi o materie, o duci cu tine și mai dai examenul... Nu, atunci sistemul era că, dacă pierzi examenul, dai re-examinarea și re-reexaminarea și, dacă ai picat, repeți întreg anul respectiv. Și, într-adevăr, am pierdut și am pierdut chiar în situația în care s-a propus o anumită soluție prin cineva și am respins-o și am zis că nu sunt de acord cu soluția aceea și am mers la re-reexaminare... Și am picat. A fost o discuție foarte mare. Aveam un profesor la facultate pe nume Aurel Kaufman, care era evreu.
• Și care v-a spus să faceți cardiologie?
• Nu, era invers: eu voiam să fac cardiologie, iar el m-a propus să fac anestezie-terapie intensivă. Însă profesorul Kaufman atunci, când a auzit că am picat anul, l-a sunat... Și, știți cum erau atunci relațiile de partid, nu știu ce... – domnul care m-a picat era, la momentul respectiv, cu o responsabilitate mare pe linie de învățământ, la partid. Și profesorul Kaufman l-a sunat și l-a certat, în fața mea. „Ce ai făcut?”, îi zice. „Chiar așa, tu nu ai văzut ce note are, tu nu înțelegi că omul acesta a avut o problemă? Puteai să-l accepți măcar să amâne examenul” – pentru că nu a acceptat o anume amânare – și, într-adevăr, atunci am repetat un an. Acum nu regret că l-am repetat, din două motive: pentru că am avut timp liber să mă duc la chirurgie cât vreau, pentru că nu am avut decât morfopatologia și încă o materie care nu erau recunoscute, chiar dacă notele erau mari și ar fi trebuit să fie recunoscute. Am avut foarte mult timp liber pentru că am repetat un an numai pentru o materie, în final. În rest, totul era recunoscut, fiind note la limita recunoașterii. Dar, să recunoaștem, eu, dacă nu repetam anul acela, nu rămâneam în România, cu siguranță.
• Ajungem la momentul 1989. Dar n-aș vrea încă...
• Așa se face că terminam în ʼ89, nu în 88. Și, dacă terminam în 88, eu cu siguranță plecam. Deci nu aveam de gând să stau, dacă în România era regimul care era. Deci, decizia de a rămâne este corelată inclusiv cu repetarea acestui an. Profesorul Kaufman mi-a zis atunci: „Stai liniștit, că nu știi de ce ai repetat anul acesta. Poate e un motiv în spate”... Și cred că a fost un motiv.
• Spuneați că ați învățat ce este viața și moartea atunci când l-ați pierdut pe tata, și, pe urmă, în Facultate...
• În facultate... Și, după asta, mai mult în domeniul medicinei de urgență care, din păcate... Dacă te confrunți – ca medic obișnuit – cu un deces o dată pe lună, o dată la două sau la trei luni, în medicina de urgență poți să fii de gardă și să te confrunți cu decese de câteva ori pe zi. Și asta este ceva foarte mult, mai ales dacă te duci la urgențele critice în mod deosebit, cu elicopterul, mașină de urgență...
• Un medic are cord sau inimă?
• Și, și! Din punct de vedere științific are cord, ca să rămână viu. Dar trebuie să aibă și inimă ca să rămână medic, asta fără discuție!
• Vreau să ne întoarcem la momentul în care ați avut o discuție destul de importantă cu tatăl dumneavoastră. I-ați spus atunci: „Eu fie mă fac medic, fie ajung gunoier!”.
• Dar nu știu de unde ați luat toate aceste informații! Da, așa este.
• Tatăl și-a dorit să faceți Politehnica?
• Tata nu și-a dorit ca eu să fac medicina. Și...
• Și nicidecum să plecați!
• ...Și nicidecum să plec! Acesta este sfatul pe care îl dau totdeauna: dacă ai pasiune pentru ceva, urmărește pasiunea ta! Deci acesta este un lucru extrem de important. Pentru că numai așa poți excela, dacă vrei într-adevăr să excelezi! Tatăl nu a dorit să fac medicina. A dorit să fac inginerie și apoi să ajung să preiau afacerea dumnealui. Totuși am insistat, la vârsta pe care o aveam. Am insistat și am spus: „Eu medicină o să fac!”. Și insistența mea a fost până la faza în care am spus: „Alegeți-vă – medicină sau eu mă duc și mă fac gunoier și terminăm!”.
• V-ați gândit atunci să plecați în Statele Unite ale Americii, Grecia sau România. Aveați să aflați, în doi ani, că America vă primise, dar părinții s-au gândit că, dacă veți ajunge în SUA, nu vă veți mai întoarce, vă vor pierde, și atunci ...
• Așa este!
• România a răspuns mai repede și așa... v-am ales!
• România a răspuns și, să știți, atunci când am venit era ideea de a veni ca student la Politehnică. După aceea am schimbat.
• Dar știați că puteți schimba.
• Știam că pot schimba. Statele Unite au fost... – într-adevăr, am aflat mai târziu că a venit acceptul de la un colegiu în Philadelphia. Dar nu mi s-a zis în ideea că dacă plecam într-o țară comunistă sigur mă întorceam. Nimeni nu se aștepta la schimbarea care a avut loc.
• Când ați venit în România ați coborât din avion și prima amintire pe care o aveți este că un taximetrist v-a păcălit cu 50 de dolari.
• Așa este!
• Atâta a costat cursa de la aeroport până în centru.
• Până la Agronomie, unde era locul unde ne concentrau ca studenți veniți din străinătate, după care urma să ne repartizeze...
• Și apoi ați plecat la Pitești pentru a învăța limba română.
• Pentru limba română, da! Și pentru biologie și chimie.
• Și pentru un duș rece pentru tot ceea ce însemna România comunistă. Pentru că exista cineva acolo responsabil de lumina din internat, de căldură...
• Era decanul din acel moment de la Universitate, care era extrem de doritor să se afirme și atunci a vrut să implementeze niște reguli de economie foarte drastice. Și, după ce am ajuns, îmi amintesc... Primele două luni au fost în regulă. Eram patru în cameră. Dar, după asta, curentul de la prize a început să fie tăiat ca să nu avem muzică, să nu consume curent casetofoanele, să nu aprindem veiozele, deși învățam noaptea. Ni se zicea să ne culcăm, că nu e bine să nu dormim nopțile. După care a început să se taie curentul în tot căminul la ora 10 seara. Apoi, încet-încet, a început să se taie apa. La un moment dat situația devenise total neigienică, pentru că mergeai la toaletă și era totul... Nu aveai apă ca să se mențină curățenia.
• Atunci v-ați gândit să plecați?
• Atunci chiar am mai avut încă o gândire, dar știam că e un an, a trecut anul cum a trecut! A trecut și am avut niște... Nu eram omul care să meargă liniștit pe chestiile astea și au fost momente grele: am făcut o reclamație la ambasadă. Eram mulți palestinieni și iordanieni, și puțini sirieni și puțini greci. Și am făcut o reclamație și reprezentantul Ambasadei Iordaniei a hotărât să vină să vadă dacă într-adevăr așa era situația. Dar s-a anunțat cu vreo trei zile înainte și, când a venit, noi nu înțelegeam de ce primim grătar la masă... Era ceva total neobișnuit. Primeam grătar și cartofi prăjiți, lucru pe care nu-l văzusem acolo în viața noastră. Și, când am intrat la cantină și l-am văzut pe domnul de la Ambasadă intrând cu decanul, eu nu m-am putut abține și am zis: „Bine că ai anunțat că vii! Așa ceva e premieră la noi, că mâncăm”. Și, după aceea, a fost un alt moment – n-am să uit că, trecând pe lângă bucătărie, am văzut o oală foarte mare de compot, făcută pentru 300 de oameni. Deci se pregăteau cantități imense. Și era plin de muște pe lângă ea. Era deja primăvară, era către vară. Și trecea o doamnă – era asistenta medicală care răspundea de noi și o întreb: „Asta este ceea ce mâncăm noi în seara asta, compotul?” Zice, „Da aceasta-i masa de seara asta”. „Bine!” Ea s-a întors și eu am luat și am răsturnat totul pe jos. Astea au fost lucruri pe care eu le-am plătit, în final. Pentru că la examene am fost picat, ca să plătesc taxă de reexaminare și să mai stau încă două săptămâni să dau examenul din nou, nu știu, la chimie, mi se pare. Lucrurile acestea le-am plătit împreună cu unul sau doi colegi. Era clar că le-am plătit pentru faptul că vorbeam... Au fost mai multe... De pildă, o bucată de brânză topită care mi s-a dat. Ni s-a dat o cutie – mergeam într-o excursie, mi s-a dat mâncarea după care, când să deschid cutia, am găsit că era expirată de trei săptămâni! Și am păstrat-o, m-am întors și am mers la domnul decan și i-am spus: „Îmi pare rău că vin, dar știți că ne-ați dat niște mâncare să mâncăm în excursie și era expirată de trei săptămâni și v-am adus-o înapoi”... Nici acest lucru nu a fost tolerat și, bineînțeles, am încasat-o și pentru asta!
• Vă imaginați că acel tânăr care se lupta pentru dreptate va ajunge... cine sunteți astăzi? O personalitate recunoscută la nivel internațional?
• Nu, pentru că niciodată nu mi-am planificat acest lucru. Eu... Știți... Poți să ajungi într-un loc, din două planuri: să fii un om care urmărește o carieră și vrea să evolueze într-o carieră și să urmărească așa ceva sau să fii unul care să-ți faci treaba și încet-încet să evoluezi pentru că ți-ai făcut treaba și pentru că oamenii, având încredere în tine, te lasă să urci ca să continui ce faci. Eu cred că mai mult fac parte din categoria a doua. Deci n-am planificat, nu m-am gândit, n-am calculat, așa că niciodată nu am gândit că așa o să fie.
• Ați ales Clujul, după Pitești. Nu ați vrut la București.
• Nu! Și eram printre puținii care au ales Clujul. Clujul avea reputația de a fi o facultate de medicină serioasă, în care trebuie să înveți ca să treci.
• Și când ați ajuns acolo, condițiile se schimbaseră?
• Da! Erau mult mai... normale. Cred că acestea erau condițiile care trebuiau să fie și la Pitești. Dar la Pitești a fost de vină nebunia unui om care se lăuda că era colegul primei-doamne, al Elenei Ceaușescu. Și mereu ni se spunea: „Atenție, că e colegul Doamnei și împreună au descoperit un element nou pe tabelul elementelor!” Deci aspecte de acest gen. La Cluj – și mi-aduc aminte de prima scrisoare pe care am trimis-o acasă, scriam că parcă am ajuns în Europa Occidentală, comparativ cu ce pățiserăm la Pitești. Și, într-adevăr, la Cluj puteam să stăm în garsoniere, una-două persoane. Și condițiile erau altfel. Puteam să ne integrăm în societate, chiar dacă erau limitele respective – că nu puteai să te apropii de colegii români prea mult pentru că automat ei aveau probleme, erau chemați, interogați...
„COMENTARIILE DURE RĂNESC!”
• Problema aceasta ați mai avut-o peste ani, când România – poate prea puțin înțeleaptă, v-a spus câteodată: „A venit și arabul aceasta să ne învețe să facem medicină!”.
• Știți cum este... S-a mai auzit...
• Ați mai auzit asta?
• Da, da, da! Mai ales la pornirea SMURD-ului. Dar nu poți să spui „România”. Eu nu sunt de acord să spun „România”, pentru că aici erau persoane. Deci una este când o singură persoană... și persoane care gândesc în stilul acesta sunt în toate popoarele. Răspunsul l-au primit. Pentru că eu știu foarte bine când a venit unul să zică... era un director, la Mureș, care a zis undeva că: „Da, a venit arabul să ne arate cum să facem!” Și cineva i-a zis: „Da, dar arabul acesta a învățat în România, noi l-am învățat să fie ce este acum în medicină”. Deci aceste aspecte și aceste comentarii, chiar dacă rănesc și sunt foarte dure...
• V-au rănit?
• Normal că rănesc! Orice comentariu din acestea rănește, dar trebuie să ai totuși un pic de minte să nu generalizezi și să nu iei în seamă o persoană care nu reprezintă totul și nu reprezintă restul. Pentru că vezi cum se comportă restul și știi că aici vorbim de persoana sau de excepția respectivă, care are frustrările ei și are gândirea limitată. Nu înțelege că, în lumea asta, oriunde te duci vei găsi oameni din alte țări care fac ceva în țări care nu sunt țările lor de origine și totuși fac ceva foarte bun. Și mie mi-a plăcut un lucru care, tot persoana respectivă, persoana cu multe comentarii... Când s-a lăudat că-i vine un mare profesor de cardiologie din Germania. Oricum, profesorul respectiv, când a coborât din avion, toată lumea era șocată de un lucru: era de culoare. Deci, era african, dar era foarte bine respectat în țara respectivă în care lucra, în Europa. Așa că, din acest punct de vedere, trebuie să fim mult mai deschiși. Să fim mai... – nu neapărat trebuie să spun cuvântul... tolerant – să acceptăm că în lume, din orice nație și din orice religie sunt oameni care pot să exceleze și să facă ceva care să fie important pentru ceilalți și care să schimbe în bine mersul lucrurilor undeva.
• Ați rămas în România în momentul ʼ89, deși aveați o viză pentru Franța...
• Nu! N-am primit viză pentru Franța.
• N-ați primit-o pentru că...? Au fost evenimentele...
• Au fost evenimentele, a întârziat viza și am pierdut locul în care eram acceptat. Eram acceptat în două locuri în Franța.
• Ce ar fi fost dacă ar fi fost Franța?
• Cred că rămâneam în Franța, pentru că mergeam mai departe. Numai că acolo ajungeam să fiu o parte dintr-un mecanism funcțional deja. Pentru că Franța avea deja un sistem gândit și mergea pe o linie care nu e foarte diferită de sistemul de urgență de la noi. Dar acolo poate că ajungeam, mă pregăteam, și ajungeam mai departe în sistemul respectiv...
• În România, înainte de Arafat, exista... Salvarea – care întârzia, care funcționa după un model din țările fostului bloc sovietic. Nu știam cum se face medicina de urgență. Cum era sistemul atunci când ați început dumneavoastră să schimbați lucrurile?
• Sistemul din România era sistemul pe care îl vedem în majoritatea țărilor din blocul estic. Era un sistem făcut după un model vechi, care, la momentul lui, poate era ok. Se numește modelul Semashko. Noi trebuie să înțelegem – și asta întotdeauna am explicat-o – ca să înțelegem unde suntem azi, această evaluare trebuie să se facă în comparație. În comparație cu anul trecut, în comparație cu acum doi ani, în comparație cu momentul când am început să schimbăm conceptul – un proiect pilot care a funcționat în Târgu Mureș și, încet-încet, s-a răspândit.
• Spuneați că pompierii și militarii au contribuit foarte mult...
• Foarte mult! Deci sistemul de atunci... Să ne gândim: acum avem 112 – atunci aveam trei numere. De pe telefonia mobilă, de oriunde, poți să suni la 112 și să anunți o urgență. Atunci dintr-un sat, spre exemplu, trebuia să fugi de mai multe ori la telefonul public să anunți, la 961 sau 981, că e o urgență. Și se întâmpla și la miezul nopții și uneori aveai de făcut poate câteva sute de metri, în anii ʼ90, să anunți o urgență. Acest lucru a durat mult, chiar până la sfârșitul anilor ʼ90 când s-a schimbat și a intrat 112. Mi-aduc aminte de un caz când un copil a fost găsit înecat și intoxicat în vană. Era la doi kilometri de spitalul unde eram noi cu o mașină de urgență. Dar era seară, familia era o familie de săraci care trăiau la limita orașului și care nu aveau telefon, nu aveau mașină. Au trebuit să trezească un vecin, să bată la geam... până a deschis vecinul, ca după asta să sune vecinul să plecăm... Am ajuns cu o întârziere de vreo 40 de minute pentru simplul motiv că n-aveau cum să anunțe. Acest lucru s-a schimbat mult. Luăm descarcerarea...
• În ʼ90 nu era niciun echipaj de descarcerare în România.
• Asta voiam să spun! Luăm descarcerarea: în anii ʼ90 România avea zero echipamente de descarcerare. Nu echipaje! Deci, ranga era echipamentul de bază în descarcerare. Și noi ajungeam la accident.... Până în ʼ93, în județul Mureș ajungeam la accident uneori legând mașină de altă mașină sau de un tractor ca să putem să tragem, să scoatem victima blocată în mașină. Abia în 1993 am primit prima mașină donată de la pompierii din Scoția, la Târgul Mureș, și tot în 1993 Oradea a primit o mașină de descarcerare, cam în aceeași perioadă, din Germania. Prima operațiune de descarcerare în care am tăiat o mașină era în 23 mai 1993. Am rămas cu foarte puține echipamente de descarcerare până prin 2001 când, cu presiuni mari, am reușit să convingem, la nivel de Guvern și la nivelul Ministerului Sănătății ca Ministerul Sănătății să cumpere, prin anii 2000, 33 de mașini de descarcerare și să le dea pompierilor să le folosească în folosul pacienților. A fost o discuție imensă asta! Și, dacă vă aduceți aminte, la toate televiziunile apar mașinile astea, Mercedes Vito, roșii, pe care scria „Descarcerare”. Astea erau cumpărate - 33 de mașini – pe fondurile Băncii Mondiale pentru Ministerul Sănătății. Erau date la pompieri, pentru a avea echipamente de descarcerare aproape în fiecare județ. Abia recent a început să se schimbe această situație. Elicopterele! Primul elicopter închiriat, unicul din România folosit pe intervenții medicale, era în ʼ97-ʼ98, la Târgu Mureș. Era închiriat de la o firmă. După care, încet-încet, abia în 2004 am început cu Ministerul de Interne să lucrăm și acum să ajungem la nouă puncte de lucru pe elicopter și multe alte exemple. Întotdeauna, dacă comparăm în dinamică: unitățile de primiri urgențe nu au existat, camere de resuscitare în zonele de primiri urgențe... n-au existat. Prima înființată realmente la un standard de atunci vestit a fost în ʼ93, la Târgu Mureș. Prima unitate de primiri urgențe a trebuit să o aducem pe 18 tiruri din Marea Britanie, pentru nu voiau să ne lase să o facem în parterul spitalului, la Târgu Mureș. Și am clădit clădirea lângă spital, ca să putem să dovedim că „uite cum se schimbă lucrul dacă facem cum se face și în alte părți, unde a fost studiat și dezvoltat, cum e în Anglia, cum e în Statele Unite”. Acum avem 67 de unități de primiri urgențe, finanțate din bugetul Ministerului Sănătății, mai avem, 63 de compartimente de primiri urgențe în orașele mici. Deci toată această evoluție dinamică trebuie să fie modul în care noi ne evaluăm... unde suntem acum. Nu avem un sistem perfect, dar avem un sistem mult mai bun și mult mai performant decât în momentul în care am pornit și decât acum doi ani sau acum trei ani sau acum patru ani.
• Prima mașină SMURD a fost mașina dumneavoastră. Mașina personală. A doua mașină SMURD a fost o donație din partea unei colege a dumneavoastră din Germania.
• Prima mașină de medic de urgențe a fost a mea. Am mai luat altă mașină după asta, tot eu, într-adevăr. Prima ambulanță care avea targă în ea a fost o donație care a venit din Germania, de la o fostă colegă de-a mea de la facultate.
• Care a strâns bani împreună cu prietenii ei de-acolo...
• Cu tatăl ei. Și-au venit împreună și ne-au adus mașina care avea zece ani, dar comparativ cu ce aveam în România era...
• De ce nu spuneți și lucrurile acestea?
• Pentru că eu le consider lucruri care s-au întâmplat. Nu e stilul meu să stau și să mă laud cu lucrurile acestea și să încep să le spun: uită-te cum s-au făcut! Poate, la un moment dat, aceste lucruri am să le pun într-o carte undeva sau într-un interviu cum facem noi acum. Nu este cazul să stai și să te lauzi cu fiecare mișcare... cum s-a întâmplat. Într-adevăr, la unele momente stau și mă gândesc că trebuie, pentru că, din păcate, avem mulți care încearcă să deformeze aceste lucruri și să le spună altfel, într-un mod care nu este realitatea și nu este adevărul. Și atunci faci oamenii, care nu știu ce spuneți dumneavoastră acum, să ajungă să spună că... „oare ce interese și ce afaceri au fost în spate la treaba asta?!” Acest lucru îl văd, în ultima perioadă, poate chiar la jurnaliști care, în perioada respectivă, nici măcar nu știau cu ce se mănâncă SMURD-ul și cum s-a dezvoltat. Și vin și deformează adevărul și-l spun altfel din varii motive, în care nu vreau să intru. Poate, într-adevăr, din acest motiv este bine ca anumite aspecte, la un moment dat, să le spunem ca să știe lumea care e, de fapt, mersul adevărat al dezvoltării acestui sistem. Dar poate nu e bine să le spun eu, ci trebuie să le spună colegii care au văzut, oamenii cu care am lucrat, care au dezvoltat sistemul, împreună cu mine.
• În anii ʼ90 spuneați că este de ajuns să fii bun, pentru că vei fi remarcat și străinii te ajută. Așa ați primit donațiile.
• E de ajuns să vadă ei că, dacă îți dau ceva, folosești corect. Și, într-adevăr, când am primit de la Spitalul Regal din Edinburgh, de la pompierii din Scoția echipamente și tot, au venit și ne-au verificat, foarte des. Erau momente în care foarte multe donații intrau în România și multe dintre ele nu-și arătau finalul, nu se vedea în ce sunt folosite. Oamenii au văzut că, dacă vin peste un an, găsesc ce au adus și îl găsesc utilizat. Eventual îl găsesc mai uzat, pentru că s-a folosit. Asta a atras și mai mult ajutor, și mai mult sprijin oficial. Mi-aduc aminte de o situație chiar foarte plăcută, nu o uit! În 2005 era ideea de a face centre de pregătire – să instruim pompierii ca personal paramedical. Conceptul era pornit, Mureșul deja pregătise un număr și aveam un număr de echipe și, în 2005, voiam să creăm chiar centre-standard specializate în țară. Și am zis: „haideți să facem cinci centre: unul să formeze formatorii și patru să pregătească pe alții”. De unde găsim bani? E un program al USAID – United States Agency for International Development, care erau încă în România și care finanțau proiecte de acest gen. Și, îmi zice cineva: „E un director e la USAID care vine la Sighișoara, Nu vrei să iei micul dejun să-i explici proiectul?” Da! Am mers acolo, la micul dejun. 45 de minute am explicat, am avut niște diapozitive, am spus ce facem. Aveam o estimare – cât ne costă manechinele, simulatoarele și tot și... „Gata, e ok”, au zis. „Gata, vă facem centrele!”. Și mi-a plăcut cum, după două zile, primesc un telefon și mă-ntreabă cineva din partea lor: „Dar tu ai ceva scris pentru proiectul acesta?” „Nu!” – am spus eu. „Și cum vrei să fie finanțat, dacă tu nu ai măcar o cerere? Fă o cerere și scrie și descrie tot ce ne-ai zis acolo, pentru că banii îi ai, sunt aprobați!”. Deci s-a aprobat proiectul pe încredere, pe faptul că au aflat ce vrem să facem, știau ce facem acolo. Și nu aveau nici măcar documentația pentru proiect! Documentația s-a făcut abia după ce s-a aprobat proiectul. Și acum, din cinci centre făcute în 2005, pompierii au 13 centre dezvoltate și cu buget de la Ministerul de Interne, și de la 2% din Fundația pentru SMURD și din alte centre, centre care au dus la pregătirea a peste 10.000 de pompieri în prim-ajutor calificat.
• Spuneați acum ceva timp că, atunci când mergeați într-o misiune de intervenție, de salvare, de multe ori nici nu găseați victima pentru că era transportată la spital pe bancheta din spate a unei mașini. Ce se întâmplă acum?
• Acum situația s-a schimbat. De ce? Înainte oamenii nu aveau încredere că vei ajunge, mai ales la accidente. Și chiar poliția era cu regula să oprească prima mașină în trecere, să pună accidentatul pe bancheta din spate și să-l trimită la spital. Deci asta era situația în ʼ91 - ʼ94, în majoritatea zonelor din țară, dacă nu în toate. Trebuia să se câștige încrederea populației și poliției, să facem foarte mult pregătire cu ei, să explicăm că faci foarte mult rău accidentatului punându-l pe bancheta din spate a unei mașini, pentru că poți să-i agravezi fractura de coloană... Acum, când dai telefon la 112 pentru un accident, vei avea totuși resurse adecvate care intervin. Acum nu mai pleacă o ambulanță pentru patru victime. De cele mai multe ori, când știm că sunt patru victime, pleacă patru ambulanțe. Pleacă elicopter, pleacă mașină de terapie intensivă, pleacă pompieri. Deci, acum ce vezi la un accident este total diferit ca intervenție decât ce era nu numai acum 25 de ani, ci decât acum cinci ani. Resursele au evoluat atât de mult, pregătirea a evoluat, pregătirea serviciului de ambulanță a evoluat...
• Sunt cele 6 minute de reacție?
• În locațiile urbane, da! Se ajunge și în 6-7-8 minute. În zonele rurale... depinde de cel mai apropiat punct. Totuși, timpul – comparativ cu o anumită perioadă, este mult mai scurt și încercăm încă să îl scurtăm. Pentru că în timpul acesta includem și reacția elicopterelor. Și atunci reacția elicopterelor... chiar dacă este o distanță mai mare, ele ajung destul de repede. În zonele urbane am ajuns acum la foarte multe cazuri de cod roșu – Atenție! că nu vorbim de cod galben aici, sau verde – deci de cod roșu, cazuri de accidente, persoane inconștiente... să se ajungă și în 3-6-7 minute. Deci timpi care sunt timpi europeni.
• Spuneați că în 2006 s-au schimbat lucrurile în bine pentru intervenții, pentru medicina de urgență.
• În 2006 a fost un lucru extrem de important...
• Se reglementa asistența publică, privată, SMURD , unitățile de primiri urgență.
• SMURD-ul a funcționat o perioadă lungă bazându-se pe o legislație foarte săracă și, de multe ori, am fost atacați chiar că SMURD-ul este ilegal. Și acest lucru a continuat – echipele de prim-ajutor... ni se zicea...
• Deci ați fost în ilegalitate!
• Continuu unii considerau asta! Noi nu consideram că suntem în ilegalitate, pentru că aveam acoperire în legea corpului pompierilor militari din ʼ93. Înainte funcționam ca centru pilot. Dar, cine voia să ne atace, întotdeauna scotea că: „Da! E ilegal, nu scrie nicăieri că poți să faci asta!”. Până la momentul în care, într-adevăr, atunci ministrul Sănătății era domnul Nicolaescu. M-a însărcinat – eram membru la comisia de urgență a Ministerului Sănătății – să scriu capitolul de urgență în Legea Sănătății. Și acolo am avut tot sprijinul necesar, pe toate liniile, la nivelul ministerelor, la nivel de guvern, să scoatem o legislație corectă în domeniul urgenței. Pentru că presiunile au fost multe: să cedăm, cum s-a cedat în alte părți, că partea de urgență să poată oricine s-o facă, și să fie și comercială. Acolo nu s-a cedat! S-a făcut o legislație foarte clară pentru pacient. Mai ales... avem niște articole în ea, că sunt și alte țări care se uită la noi ca model. Articolul care spune, în mod clar, că asistența medicală de urgență și primul ajutor sunt dreptul oricărui cetățean și datoria statului. Acesta este un articol pe care nici țări foarte avansate nu-l au în legislația lor. Și toate aceste aspecte au dus ca reglementarea sistemului de urgență să evolueze mult mai repede, începând cu 2007. Pentru că a venit și finanțarea pentru a implementa sistemul pe plan național, pentru a îmbunătăți și sistemul național de ambulanță, a venit dotarea, a venit pregătirea personalului. Deci perioada 2006, cu scoaterea legislației, perioada 2007-2008 cu legislația secundară – care sunt sute de pagini de standarde, de... tot despre sistemul de urgență, perioadă în care am început să dotăm în masă sistemul de urgență, toate acestea au schimbat fața sistemului în România, în foarte scurt timp. Ce s-a întâmplat în Mureș atunci în aproape 17 ani, s-a întâmplat în restul României în mai puțin de 5-6 ani. Ca și impact și ca și schimbare de sistem!
„ROMÂNIA, PENTRU MINE, ESTE «ACASĂ», DAR «ACASĂ» ESTE ȘI PALESTINA ȘI NABLUS”
• Apropo de minutele care contează... Acum ceva vreme am trecut pe o șosea și am văzut un indicator. Scria „Nablus”. Am spus: „De aici e Arafat! Mama lui locuiește aici”. În cât timp ajungeți, dacă este nevoie de dumneavoastră acasa?
• Ore! Cel puțin... pentru că trebuie să iei avionul!
• Unde e „acasă”?
• Acasă... Fără discuție, nimeni nu uită originea, nu uită orașul în care a trăit ca și copil. Dar România pentru mine este... acasă. Pentru că acasă este locul unde trăiești, unde te simți bine, unde te simți primit și unde te simți integrat. România, pentru mine, este „acasă”, dar „acasă” este și Palestina și Nablus.
• Cât e des mergeți acolo?
• În ultima perioadă nu prea des, pentru că sunt și complicații cu călătoria, că se trece în zona respectivă... Dar nu acesta-i motivul! Deci, într-adevăr, în ultima perioadă mai puțin.
• Dacă ar fi să mergeți mâine la Nablus, care ar fi primul lucru pe care l-ați face?
• Normal că mă duc să-mi văd mama, dacă mă duc mâine la Nablus! Acesta-i primul lucru pe care îl fac!
• Sunteți omul care are trei zile de concediu pe an...
• Da, când mă duc la conferințe, mai ales... Așa este! Mai mult am vara concediu.
• Și mai spuneați cândva lucrul acesta: „atunci când mă duc acasă, nu mă așteaptă nimeni”. E un preț pe care l-ați plătit pentru ca SMURD să fie astăzi unde este.
• Hai să zicem... e o alegere pe care mi-am acceptat-o și am făcut-o – și nu sunt singurul – pentru că, într-adevăr, în domeniul acesta sunt unul pentru care munca și activitatea au devenit un stil de viață. În medicina de urgență, în modul în care eu mi-am ales să-mi trăiesc viața, toată concentrarea este pe domeniul profesional.
• Scopul acestui interviu este acela de a mă întoarce cu recunoștință la oamenii valoroși ai României, cum este și cazul dumneavoastră, dar, în același timp, este și o invitație pentru ca personalitățile din fața microfonului să se gândească la un om din viața lor, căruia ar trebui să-i spună „Mulțumesc!”. Raed Arafat cui spune „Mulțumesc!”?
• Sunt mulți oameni! Dacă o să spun mulțumesc cuiva, or să se supere alții. În fiecare moment am avut pe câte cineva care a avut un impact. Și dau exemplu: Profesorul Chioreanu, de la Târgu Mureș – dacă nu era, poate că nu reușeam să mă mut la Târgu Mureș și să încep toată nebunia asta cu SMURD-ul acolo – pentru că m-a sprijinit. Colonelul de la pompieri din Târgu Mureș, colonelul Micu, care a acceptat să preia și să adopte sistemul la el la Pompieri, împreună cu generalul Crăciun din București, care era comandantul Pompierilor. Dacă nu erau, poate că SMURD-ul nu era astăzi. Mergem mai departe, să-i luăm la rând: Domnul doctor Radu Dop, de care puțină lume a auzit, dar care a fost un om!... A ocupat o scurta perioadă poziția de Secretar de Stat la Ministerul Sănătății, dar a înțeles de la început! Vorbea cu unii, cu alții că acesta este un sistem care trebuie sprijinit, că trebuie făcut ceva. Deci v-am dat măcar patru nume de la începuturi. Oamenii de la Târgu Mureș, fără de care nu se putea face: fostul rector al Facultății de Medicină, profesorul Pascu, șeful de la Chirurgie de la Târgu Mureș prof Copotoiu, care au făcut și au sprijinit totul împotriva celor care au vrut să oprească. După aceea, trebuie să luăm oameni din afară: Profesorul Kiethlittle, fără de care nu aveam primul UPU și prima cameră de resuscitare. Pompierul Jean Keneghan, care a fost decorat recent – adică chiar la 20 de ani de SMURD, președintele Băsescu l-a decorat pentru activitățile făcute în folosul României. Ne-a adus prima mașină de descarcerare și ne-a sprijinit ani de zile cu pregătirea pompierilor. Luăm, apoi oameni politici fără de care poate nu vedeați nici legislația, nici dotarea pe care o avem astăzi. Poate nici doctorul Arafat nu era unde este, să poată să facă ceva mai departe. Deci nu pot să răspund cu un singur nume. Sunt mulți oameni cărora, în fiecare zi trebuie să le spun mulțumesc pentru tot ce au făcut. Și nu vreau să uit nici colegii cu care am lucrat și fără de care era imposibil, pentru că SMURD-ul nu e format doar dintr-o singură persoană, este format din sute, mii de persoane: pompieri, medici, asistenți care lucrează în fiecare zi în acest sistem.
• Mi-am permis să iau o carte de vizită de pe biroul dumneavoastră și să o citesc. Cât de scurt este trecut numele dumneavoastră aici și cât de mult ați făcut pentru România! Cum arată Raed Arafat pe o bucățică de hârtie? „Raed Arafat, secretar de stat, șef al Departamentului pentru Situații de Urgență”. Atât!
• Atât, nici nu trebuie mai mult! E suficient!
• Vă amintiți prima dată când ați salvat o viață? Atunci, poate la 14 ani?
• Nu, la 14 am fost cu prim-ajutor, dar... Primele situații în care pot spun că am jucat un rol în a salva o viață – că și asta este o echipă, ai nevoie și de chirurg și de tot – era prin anul ʼ90. Deci, după ce a pornit sistemul și am văzut primul bolnav resuscitat, intubat, ventilat, adus complet cu totul în spital. Era un șoc. Mi-aduc aminte de un caz pe care l-am avut – era un accidentat pe care l-am intubat în stradă, l-am pus sub anestezie și tot și, când l-am adus la spital, un neurochirurg care era obișnuit să vină să examineze el bolnavul îmi zice: „Și acum eu ce fac?”. Credeți în ce vă spun eu: „Așa a fost bolnavul, așa l-am găsit, a trebui să-l intubăm, asta era starea cu parametrii și acum este momentul să-l introducem la computerul tomograf, să vedem ce are”. Deci era clar o schimbare și clar am jucat un rol major noi, ca sistem să le dăm o viață în plus.
• Când a fost ultima dată când ați renunțat la costum pentru halat?
• Anul trecut am fost de gardă, cel puțin asta sigur! Anul acesta pot să spun că nu am apucat, pentru că am fost și puțin timp la Târgu Mureș, pentru că avem proiecte foarte multe pe linia situațiilor de urgență.
• Ce spun oamenii când vă întâlnesc? Oamenii obișnuiți...
• Oamenii?! Ce să spună?! Când ne vedem... Într-adevăr, și în stradă sunt oameni care mă salută: „Bună ziua, ce faceți?”. Dar sunt mulți care spun și „Mulțumim pentru ce ați făcut!”. Și asta, pentru mine contează foarte mult! Oamenii simpli asta spun, „mulțumim!”. Și când spune cineva „mulțumesc pentru ce ați făcut”, eu cred că acesta este efectiv cel mai frumos cadou pe care poți să-l primești.
• Dacă ar fi să vă întoarceți acum către copilul din Nablus, care a decis că are ca pasiune un lucru atât de important... și căruia, de la nivelul funcției de astăzi, ar trebui să-i spuneți ceva, ce i-ați spune?
• Să nu renunțe niciodată! Să meargă mai departe spre ceea ce visează, că altfel nu ajung eu aici!
• Cine salvează un om salvează o lume întreagă!
• Fără discuție!
• Este motto-ul care vă ghidează!
• Este motto-ul meu și motto-ul care trebuie să ghideze orice persoană care lucrează în sistemul de urgență: că e medic, că e asistentă, că e paramedic, că e pompier. Noi știm bine că o viață salvată înseamnă foarte multe vieți pe lângă ea... salvate. Așa că, cert, munca noastră trebuie să se reflecte în suferințe oprite și vieți salvate. Oricând evaluezi un sistem de urgențe, asta este ceea ce evaluezi, în primul rând: câți oameni am ajutat, câtor oameni le-am oprit suferința, câți oameni nu au pățit nimic pentru că sistemul a funcționat, și câți oameni am reușit să salvăm când erau pe marginea prăpastiei? Când te uiți la sistemul de urgență, cu certitudine pot să spun că suntem mândri că acest sistem salvează vieți, salvează lumi întregi și ajută oameni care au nevoie de ajutor.
• Ce le spuneți celor de acasă, care vă cunosc prin intermediul reușitelor profesionale, dar care nu v-au strâns mâna niciodată?
• Pot să le transmit doar un „Mulțumesc!”, pentru că au sprijinit tot ceea ce fac eu și colegii mei. Le mulțumesc pentru că au încredere și au arătat această încredere de mai multe ori și le promit că o să fac tot posibilul să simtă că, în fiecare zi, un lucru mai bun se întâmplă în sistem.
_________________
Notă: Interviul a fost realizat de Eveline Păuna pentru postul de televiziune Trinitas TV, în anul 2015
