Câţi îşi mai amintesc că actorul Horia Căciulescu a fost împuşcat în cap la Revoluţie, pe 24 decembrie, dintr-o gravă eroare, o decizie pripită şi inconştientă, o greşeală de netrecut cu vederea, chiar dacă totul a fost pus pe seama confuziei, haosului, tensiunii ridicate, momentului de isterie generală în care ne-am aflat cu toţii în acel însângerat sfârşit de decembrie 1989?
A fost un comediant cu mare priză la public şi, în spectacolele sale, cu replici „de tot râsul”, făcea ca sala să fie în delir, când spunea despre sine că „sunt solid ca un biscuit privit din profil”.
Sau când, într-un dialog amical cu „rotunjorul” actor Mircea Crişan, spunea despre fizicul său: „Aţi auzit vreodată un îndrăgostit spunându-i iubitei, dragă, tu eşti grăsiciunea mea? Nu, toţi spun, dragă, tu eşti slăbiciunea mea! Păi, vedeţi? Fiecare cu ce are: Einstein cu fizica, eu cu fizicul!”
Acum vi-l amintiţi? Actorul acela, slab ca un ţâr, trestie umblătoare, micuţ, firav, că, dacă bătea vânul un pic mai tare, îl purta ca pe un puf de păpădie, actorul acela care, dacă vroia să funcţioneze legea gravitaţiei şi-n cazul său, trebuia să se potcovească aidoma puricelui din poveste cu 99 de ocale de fier şi 99 de oţel, actorul acela cu sprâncene stufoase, negre, lungi ca mustaţa unui tenisman celebru, cu ochi vioi de viezure năzdrăvan. Actorul acela...ACTORUL...
A fost coleg de generaţie cu Puiu Călinescu, dar n-a atins nici cota actoricească a acestuia şi nici destinul său mai liniştit, cu viaţă mai lungă. Dimpotrivă, în zorii sălbatici ai comunismului de la noi, a fost arestat (pesemne pe motive politice) şi trimis câţiva ani buni, la „reeducare”, la nenorocitul canal Dunăre-Marea Neagră.
A jucat în peste 10 filme („Şi Ilie face sport”, „Pe răspunderea mea”, „Telegrame”, „S-a furat o bombă”, „Paşi spre lună”, „Titanic vals”, etc.) şi ar mai fi jucat şi în altele, dacă nu se întâmpla să fie la momentul nepotrivit şi în locul nepotrivit în acea îndoliată seară de 24 decembrie 1989.
Se ştie că în acea seară actorul se îndrepta, în Dacia personală, spre Palatul Telefoanelor, unde ar fi vrut să sune la nişte rude în străinătate. El conducea, iar pe locurile din spate ale maşinii se aflau două cunoştinţe tinere, Milica şi Vica Gavriliuc.
Ajuns pe strada Constantin Millea, actorul s-a trezit în faţa unui grup de soldaţi, comandaţi de lt. maj. Emil Pană. Ce s-a întâmplat mai departe? Ofiţerul Emil Pană declară...
„Precizez că acesta nu a oprit la primul baraj aflat mai sus de noi, iar când a ajuns cu autoturismul în zona noastră, s-au efectuat somaţii de către militarii mei, care se aflau în transportoare şi care i-au cerut să oprească, dar actorul nu a înţeles somaţia, continându-şi drumul. Am dat ordin să se tragă, iar un soldat a tras în şofer, în zona capului.
După ce actorul a fost împuşcat, s-au efectuat somaţii de ieşire a celor două femei din autoturism, dar ele n-au coborât imediat. Abia după un timp s-a deschis o portieră, s-a coborât un picior, după care soldaţii au tras, o femeie s-a retras, s-a deschis şi cealaltă uşă, dar a doua femeie, fiind împuşcată în fund, s-a retras”. Asta e tot! Ăsta, da, act de eroism al sublimei armate române, a vitejilor şi înţelepţilor ei conducători din acele vremuri!
Dacă ar fi supravieţuit, cu umorul şi autoironia binecunoscute, actorul ar fi zis că în acea seară nu s-a întâmplat nimic deosebit, doar i-a trecut ceva mortal prin minte!
Aşa a sfârşit fulgerat un actor aflat încă în avânt, în plină extensie profesională, în plină graţie a meseriei şi în plină adulaţie a publicului.
Trestia umblătoare s-a retezat, puful de păpădie a fost luat de vântul rece al morţii, iar gravitaţia, fără sufletul uriaş care-o anula, şi-a făcut datoria, dând, în sfârşit, „greutate” trupului inert (se ştie că morţii par totdeauna mai grei).
Din acel moment, Horia Căciulescu devenea amintire, iar comedia românească se împuţina cu un hohot de râs. Şi, ca-n viaţă (nu ca-n teatru), pentru „moartea unui artist” n-a plătit nimeni...Dumnezeu să te odihnească, maestre!
